Termenul de morala are origine latina, mos – mores insemnand obicei, obisnuinta,
morav. Initial, si termenul de „etica”,
cu etimologie greaca (ethos),
desemneaza aceleasi lucruri. Specializarile ulterioare ale sensurilor permit
ca, astazi, sa intelegem prin etica teoria filosofica si/sau stiintifica asupra
moralei, adica ansamblul constructelor conceptuale prin care se explica
structura, temeiul si rigorile experientelor practico-spirituale ce constituie
planul moralitatii traite, reale. Riguros vorbind, morala este obiectul de
studiu al eticii, chiar daca in intrebuintarea lor cotidiana cei doi termeni
par a avea aceleasi semnificatii.
Friedrich Nietzsche (1844 – 1900),
supranumit si „profetul supraomului”, provoaca prin geniul sau o noua paradigma
in cadrul filosofiei. El pune sub semnul intrebarii intreaga filosofie
europeana, pornind de la Socrate, considerand ca aceasta o apucase pe un drum
gresit. Reuseste sa fondeze o filosofie coerenta, folosindu-se de aforisme
sclipitoare, filosofice si totodată poetice, dovedind autenticitate in gandire si
scriere.
Originea conceptelor de Bine si Rau
“Intr-adevar, problema originii raului m-a
obsedat inca de cand eram baietandru de treisprezece ani; ei i-am destinat, la
o varsta cand jocurile de copii si Dumnezeu iti impart inima pe din doua, prima
mea incercare literara copilareasca, primul meu exercitiu de scriere filosofica
– iar in ceea ce priveste solutia
data atunci problemei, am lasat-o pur si simplu in seama lui Dumnezeu,
facandu-i cinstea sa-l consider parintele raului.”[1]
Nietzsche nu numai ca pune sub semnul
intrebarii “valoarea tuturor valorilor”,
ci intreprinde si o analiza genealogica prin care arata solul din care ele au
luat fiinta, prezentand amanuntit ce tip de valori au putut sa germineze si sa
infloreasca pe un asemenea sol.
Nici un alt filosof pana la Nietzsche nu s-a
preocupat serios de problema “valorii valorilor”: “pana acum nu au fost nici pe
departe ezitari si oscilatii in a situa binele
mai presus de rau, in a-l considera mai
de pret in sensul progresului, utilului, prosperitatii pentru om in general
(inclusiv viitorul omului)”.[2]
Nietzsche
se considera primul filosof care se ocupa in mod cat se poate de serios de
aceste probleme. La el, problema valorii reprezinta o
problema de prim rang din perspective careia trebuie inteles programul sau de
“reevaluare a tuturor valorilor”.
Nietzsche a fost filosoful care a adus o
critica radicala crestinismului si valorilor promovate de morala crestina
(bine, rau, mila, constiinta incarcata, pacat, Dumnezeu, etc.). Prin aceasta
critica, filosoful german arata “forta de contaminare” pe care crestinismul a
raspandit-o, propagand pe intreg teritoriul European acelasi set de valori
universal acceptabile ce au dus la slabirea intensitatii si bogatiei vietii.
Observand acest fenomen, Nietzsche
considera necesara transmutarea tuturor valorilor si dezarticularea vechilor
valori. Doreste ca gandirea sa reprezinte un punct de sprijin, care sa stea ca
baza de plecare pentru generatiile viitoare prin care filosoful spera sa fie
alungat conul de umbra ce apasa asupra Europei de doua milenii.
Nietzsche este mai intai de toate un
filosof etic, nu in sensul acceptarii imperativului moral, ci in sensul unei
optiuni vitale. El respinge binele si raul normativ, imperativ, dar le
diferentiaza ca valori intrinseci ale omului, ca forme de viata. In filosofia
sa, conceptele de bine si rau sunt strans legate de doua tipuri de morala:
morala sclavilor si morala stapanilor.
Individul acestui tip de morala se
incuviinteaza pe sine si isi legitimeaza existenta prin negarea celuilalt, a
nobilului. De aceea, la el calitatea de “rau” este primara si mai puternica
decat conceptul de “bine”/”bun”.
Conceptul de “bine”/”bun” trebuie sa puna
in evidenta calitatea rea si sa ii acorde predominanta si caracter
preferential, iar cel mai important rol al sau este sa serveasca conceptului de
“rau”, agresivitatii fata de celalalt, prin aceea ca el stabileste norma prin
care, aparent, celalalt poate fi condamnat si negat, aceasta fiind calea de
autoconfirmare.
Acesta este un bine deformat, corelat la
randul sau cu un rau la fel de deformat: “Rascoala sclavilor in morala incepe
acolo unde resentimentul insusi devine creator si generator de valori;
resentimentul unor fiinte carora adevarata reactie, anume fapta, le este
interzisa si care numai printr-o razbunare imaginara inceteaza sa faca rau.
In
timp ce oricare aristocratie creste printr-o afirmare de sine triumfatoare,
morala sclavilor spune din capul locului nu
unuia din afara lui, unuia altfel decat el, unuia care este non-eul sau; iar acest nu este decat actul sau creator.”[4]
Pentru a da roade, morala sclavilor are
intotdeauna nevoie de o lume opusa si exterioara, de un stimul exterior pentru
a putea actiona, actiunea fiind de fapt o reactiune.
Spre deosebire de individul slab, la
individul nobil binele reprezinta factorul primar si puternic, prin aceasta
intelegandu-se senzatia de plenitudine si valoare proprie, care nu are nevoie
de negarea exteriorului pentru a se afirma pe sine.
Chiar atunci cand celalalt este apreciat ca
inferior nu este vorba decat de o reflectare a propriei autoafirmari. Aici nu
intalnim veninul, gelozia si criticismul care il obsedeaza pe individul
resentimentului, doar dispretul si sentimentul natural al superioritatii, care
nu este lipsit de un oarecare umor si o oarecare ingaduinta generoasa.
Din acest punct de vedere, afirma
Nietzsche, jocul intim al sufletului nobil este sanatos si curat, fiindca el nu
poarta povara urii si a geloziei care invenineaza sufletul individului
resentimentului: “cu totul opus, asadar este cazul celui nobil, care concepe
anticipat si spontan, plecand de la sine notiunea fundamentala de bun, numai
apoi creandu-si de aici o reprezentare despre bun si daunator”.
Astfel nobilul (in sens psihologic, nu
neaparat ereditar) este bun in comparatie cu omul din multime, iar modul
dionisiac este bun raportat la cel crestin. Rau nu inseamna raul moral, ci raul
calitativ; este conceptul omului caruia ii lipseste taria de caracter si forta
de a razbate in randul celor nobili, si nu conceptual de judecata al omului
care a pacatuit si caruia i se cuvine o pedeapsa. Cel nobil actioneaza
intotdeauna din plinatatea sa spirituala, in timp ce celalalt reactioneaza din
saracia intrinseca a tipului sau.
Referitor la termenii de bine si rau,
Nietzsche nu foloseste neaparat termenii vehiculati de el intr-un registru cu
delimitari si opozitii clar stabilite, insa diferentele de principiu trebuie
statornicite.
Astfel, “rau” tradus din nemtescul “bose”
reprezinta, din perspectiva supusilor, tot ceea ce lor le repugna in
comportamentul stapanilor; ceea ce in schimb pentru stapani nu poate fi decat
“bine” (traducerea nemtescului “gut”).
Exact invers, “daunator” (“schlecht”) le
apare de data aceasta stapanilor tot ceea ce supusii considera pentru sine ca
fiind bine. Incadrarea si folosirea diferita a acestor termeni in functie de
categoria in discutie nu face decat sa sublinieze inca o data diferenta atat de
marcanta pentru Nietzsche, prapastia de netrecut care ii separa pe cei slabi de
cei puternici. In filosofia sa nu mai poate fi vorba doar de a alege intre bine
si rau, ci apare posibilitatea alegerii intre binele stapanilor si cel al
sclavilor, intre binele oferit de forta si actiune si binele cautat de cei
slabi prin reactiunea lor.
Prin aceasta diferentiere intre cele doua
clase Nietzsche compara mai usor valorile ce le guverneaza pe fiecare dintre
acestea, formuland astfel critica sa la adresa vechilor valori. In filosofia
sa, Nietzsche ii restituie vietii bucuria, seninatatea si caracterul afirmativ
(viata privita ca o perpetua devenire). Aflata sub valul intunecat al
crestinismului, ingradita de aceleasi canoane, viata a saracit si a degenerat,
crestinismul reprezentand la Nietzsche nu-ul spus vietii, nihilismul.
El acorda o pretuire si o valoare crescanda
tuturor elementelor respinse de crestini si altii asemenea lor: “laturile
existentei respinse de crestini si de ceilalti nihilisti sunt chiar de o
nesfarsit mai inalta pretuire in ierarhia valorilor decat ceea ce pretuia, avea
libertatea sa pretuiasca drept bun instinctul decadentei.”[5]
Reevaluand toate valorile, Nietzsche
reuseste sa creeze o perspectiva noua, o noua ordine a lumii, separand
“neghina” de “grau”, sclavul de stapan. In stapani isi pune filosoful
sperantele, vazand in acestia parintii supraomului.
Exista si un pericol la care sunt expusi
nobilii prin contactul permanent cu sclavii, acela de a “se inmuia” de a fi
contaminat de valorile acestora si a cadea prada compasiunii: “Cu cat mai
insistent se apleaca un psiholog – un psiholog innascut, predestinat, un
ghicitor in suflete asupra cazurilor exceptionale si pline de exceptie, cu atat
mai mare va fi primejdia la care se expune, aceea de a se sufoca din pricina
compatimirii: el are nevoie mai mult decat oricine altcineva de duritate si
seninatate. Caci pieirea, esuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elita
constituie o regula; si este ingrozitor sa ai neincetat in fata ochilor o
astfel de regula”.[6]
La Nietzsche actiunile umane nu au o
valoare in sine, o valoare extrinseca individului, ci ele sunt valorizate de
catre cei care le produc si de cei care le primesc. Judecata de “bun” nu
trebuie sa provina de la cei carora li se face “binele”, ci: mai degraba cei
buni sunt cei care se recepteaza pe sine ca buni, adica de prim rang. Nobilii
sunt cei care stabilesc acest lucru prin opozitie de tot ceea ce este josnicie,
meschinarie, vulgaritate, mitocanie.”[7]
Nobilii sunt cei care au dreptul si puterea de a crea valori, iar resentimentul
general si durabil al unei categorii superioare (stapanitoare), comparativ cu
una inferioara este reprezentat de “patosul” superioritatii si al distantei.
Existenta celor doua tipuri de indivizi,
cel puternic si cel slab, este la Nietzsche o distinctie de origine. Conform
teoriei lui, un individ este puternic sau “devine” puternic numai daca acest
lucru (distinctia clasei) ii este inscris in zestrea sa genetica: “nu poti
deveni decat ceea ce esti”.
Diferentele dintre oameni au existat
intotdeauna, dupa cum dovedeste si istoria. Orice perioada istorica am analiza,
intalnim aceste doua tipuri de morala, pentru ca in fiecare perioada au existat
indivizi puternici si indivizi slabi.
Constransa fiind, viata se manifesta in
formele sale cele mai slabe si degenerate, devenind o pura reactivitate – viata
care se intoarce impotriva sa insasi. “In locul unitatii dintre viata activa si
o gandire afirmativa, vedem cum gandirea isi stabileste drept sarcina sa judece
viata, sa ii opuna valori pretins
superioare, sa o masoare in functie de aceste valori si sa o ingradeasca, sa o
condamne.
In timp ce gandirea devine, in felul acesta, negativa, vedem cum
viata se depreciaza, inceteaza sa mai fie activa, se reduce la formele ei cele
mai slabe, la formele maladive, singurele compatibile cu valorile asa zis
superioare.
Triumf al “reactiunii” asupra vietii active
si al negatiei asupra gandirii afirmative.”[8]
Ai de scris un eseu sau o lucrare de licenta? Scrie-mi la mihaela.c.olaru@gmail.com si te ajut cu drag!
[1] Nietzsche, F., Despre
genealogia moralei, Editura Echinoctiu, Cluj-Napoca
[2] Idem, p. 8
[3] Idem, p.31
[4] Idem, p.27
[5] Nietzsche, F., Ecce Homo,
Editura Dacia , Cluj-Napoca
[6] Nietzsche, F., Dincolo de
bine si de rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.262
[7] Nietzsche, F., Genealogia
moralei, Editura Echinoctiu, Cluj-Napoca
[8] Deleuze, G., Nietzsche,
Editura All, Bucuresti, 1999, p.16-17
No comments:
Post a Comment