Spre
deosebire de contemporanii sai, ganditori, pictori, scriitori care se
distantasera de viata sociala, Nietzsche nu accepta niciodata izolarea, refuza
sa se inchida in “turnul de fildes” si alege sa lupte impotriva minciunii,
mediocritatii, placiditatii, pasivitatii. El este intruparea ideii lui Goethe:
“A fi om inseamna sa fii un luptator”.
Nietzsche insusi traseaza o linie comuna
intre nihilismul care caracterizeaza intreaga epoca si cel caruia el i-a pus
bazele, transformandu-l intr-un nihilism activ care imbraca viziunea dionisiaca
asupra vietii, tendinta de acceptare, intr-o forma noua, vizionara.
In timp ce nihilistul obisnuit nu mai crede
in nimic, neaga totul, Nietzsche crede in “omul viitorului”, in lupta pentru o
cultura si spiritualitate care va avea ca idee centrala actiunea. Aceasta
inclinare catre actiune il face pe Nietzsche sa se indeparteze si de resemnarea
si detasarea schopenhaueriana, dar si de spiritualismul compensator al lui
Hegel si Schiller. Spiritualitatea descrisa de Nietzsche se remarca prin
luciditate, prin dorinta de a lupta impotriva a tot ceea ce promoveaza
convenientele, ipocrizia, inselaciunea, demagogia, lasitatea, oportunismul.
Dincolo de reflectia teoretica tipica
filosofilor traditionali, Nietzsche pune pe primul plan viata in general,
acordand o atentie deosebita atat laturii spirituale, cat si celei personale.
Insufletirea si dramatizarea ideilor nietzscheene ne duce adesea cu gandul la
literatura, conturand o nota de originalitate destul de neobisnuita in
filosofie.
Nietzsche transforma prin ideile sale
filosofia si filosoful insusi, pentru care a venit momentul sa isi schimbe radical
atitudinea. Filosofia devine o traire si un mod de a gandi, o forma de
existenta care presupune si pregatirea si viziunea propriei transformari in
acelasi timp cu a celorlati, trairea asteptarii, a pregatirii, a experientei, a
aventurii, dar mai ales a luptei impotriva fenomenelor si a situatiilor care
starnesc impotrivirea constiintei valorice.
In “Postume”, regasim “omul viitorului” ca
subiect fundamental care lupta cu nonvalorile pe care le reprezinta societatea,
cultura, omul si educatia existente. Aceasta este lupta care strabate intreaga
opera si viata spirituala a lui Nietzsche, de la primele ganduri pe care le
aflam in corespondenta si pana la ultimul fragment din postume. “Omul
viitorului” lupta pentru o serie de valori noi care au un rol decisiv in
viziunea despre om si lume care l-a deosebit pe Nietzsche de premergatorii sai,
transformandu-l in “cel dintai ctitor al axiologiei moderne”.[1]
Nihilismul, atat de puternic exprimat la
Nietzsche, nu poate fi insa patruns pe deplin fara identificarea relatiei care se
contureaza intre negatie si afirmatie. Ardoarea cu care filosoful neaga toate
valorile si trasaturile lumii in care traieste ascunde mult mai multe.
Am putea spune ca el nu neaga atat
lucrurile in sine, cat mai ales conditiile care au dus la intruparea lor.
Negatia nietzscheeana vine parca din dorinta de gasi ceva concret, ceva care sa
nu poata fi combatut, ceva mai puternic decat ideile fragile de divinitate si
soarta, decat principiile slabe si flexibile de mila, iubire, intr-ajutorare si
convietuire.
Nietzsche neaga pentru a distruge, el
incearca sa distruga tot ceea ce este slab, tot ceea ce impiedica evolutia, dar
prin distrugere, el pune bazele unei noi creatii.
“Ceea ce nihilismul condamna si se
straduieste sa nege nu este Fiinta, caci Fiinta, stim asta de mult, seamana cu
Neantul ca doi gemeni. Ci mai degraba multiplul, mai degraba devenirea”.[2]
Nu critica fiinta in sine, ci ceea ce a
devenit ea ca rezultat al timpului si a actiunilor oamenilor. Odata ajuns la
puctul sau culminant, nihilismul se transforma in afirmatie. Din momentul in
care a desfiintat tot ceea ce parea sa tina lumea in loc, sa impiedice
progresul, dupa ce a desfiintat neputinta de care lumea se lasase cuprinsa,
nihilismul devine afirmatie, devine propaganda pentru o lume noua, o cultura
noua, o spiritualitate noua. Afirma taria vietii, a gandirii, a fiintei, dar
sub un strai nou, conduse de o forta noua, de vointa.
“Nihilismul invins, insa invins prin el
insusi…”[3].
Afirmatia reprezinta cea mai inalta putere a vointei. Ce se afirma? “Pamantul,
viata … ce forma capata insa Pamantul si viata atunci cand devin obiect al
afirmatiei?”[4]
O forma noua, cunoscuta numai oamenilor
viitorului, care au curajul sa lupte pentru propriile valori si traiesc totul
la o intensitate mai ridicata, depasind cotidianul si lucrurile neinsemnate de
care noi ne lasam preocupati.
Spinoza, inaintea lui Nietzsche, a conceput
filosofia ca putere de a afirma, ca lupta practica impotriva mistificarilor, ca
expulzare a negativului. Multiplul este afirmat in calitatea sa de multiplu,
devenirea este afirmata ca devenire.
Nietzsche gaseste insa filosofia vremii
sale ingropata sub un strai de detasare si neputinta, victima a unei deveniri
care a urmat cai gresite, unei multiplicari in urma careia cele mai pregnante
sunt erorile si neajunsurile. De aceea, pentru a fi purificata, filosofia are
nevoie de nihilism.
Abia mai tarziu, nihilismul, purificandu-se
si desfiintandu-se pe sine va da filosofiei taria de care are nevoie pentru a
reveni la afirmatie, pentru a-si regasi forta si bucuria.
[1] Gulian, C.I., Nietzsche, Editura Academiei Romane,
Bucuresti, 1994, p.19
[2] Deleuze, G., Nietzsche,
Editura All, Bucuresti, 1999, p. 27
[3] Idem, p. 27
[4] Idem, p.27
No comments:
Post a Comment