In literatura de
specialitate a ultimilor cinzeci de ani criticismul lui Nietzche pentru
prevalenta moralei a fost preponderent considerat drept unul de natura
independenta: aceasta moralitate este esential nefavorabila pentru atingerea
unui anumit ideal etic, a carui valoare crede Nietzsche ca fie a fost deja
recunoscuta implicit, fie ar trebui recunoscuta in lumina unor anumite
angajamente care se presupune ca ar trebuie sa fie asumate.
Acest ideal reprezinta o
forma specifica de distinctie pe care el o numeste maretie, pe care o asociaza
in mod explicit – avand in vedere afirmatiile si exemplele paradigmatice pe
care le da – cu realizarile artistului creator.
Forma exacta pe care se
presupune ca o imbraca aceasta distinctie variaza: poate fi vorba de
autocreatie sau de crearea unui personaj literar, sau poate fi vorba de crearea
unor opere de arta marete. Insa niciodata nu a fost contestata importanta
creativitatii in idealul etic pe care Nietzsche il opune moralei prevalente.
Cea mai dezbatuta tema,
in special in ultimele sale opere, nu este creativitatea, ci vointa de putere,
care este prezentata ca un standard cu ajutorul caruia se determina valoarea
principiilor morale.
Putine din ideile lui
Nietzsche au fost rastalmacite si interpretate cum s-a intamplat cu conceptul
de vointa de putere. Printre numeroasele interpretari gresite pe care le-a
inspirat, cea mai profunda si marcanta ramane inradacinata in incercarea de a
transforma vointa de putere in control
sau dominatie: a vrea puterea
inseamna a cauta sa controlezi sau sa domini[1].
Implicatiile acestei
interpretari (spre exemplu, faptul ca nazismul lui Hitler este o intrupare
paradigmatica a vointei de putere) s-au dovedit de-a dreptul stanjenitoare
pentru inteleptii placut impresionati de ideile lui Nietzsche[2].
Aceasta interpretare nu
este totusi stanjenitoare cat timp ramane o teorie psihologica descriptiva,
care prezinta dorinta de a domina ca motivatia umana fundamentala. Cu toate ca
aceasta viziune este greu de acceptat pentru cei ce vor sa creada ca fiintele
umane sunt capabile de compasiune sincera, acest lucru nu se intampla si in
cazul nietzscheenilor.
Pana la urma, vorbim
despre unul din acele teribile adevaruri pagane despre care Nietzsche isi
avertizeaza adesea cititorii increzatori. Viziunea poate fi deranjanta prin
faptul ca propune vointa de putere ca valoare, ceea ce ne-ar putea face sa
credem ca nazismul lui Hitler nu e doar un fenomen pe care l-ar fi putut
prezice, ci si unul cu care era de acord.
Tocmai pentru a evita
aceste aspecte deranjante, criticii s-au orientat catre notiunea de
creativitate ca o alternativa a vointei de putere, pe care aveau tendinta sa o
considere nepotrivita pentru statutul de fundament al eticii individuale,
aceasta putand fi inteleasa in mare si fara conceptul de vointa de putere.
Aceasta abordare este una
gresita, mai ales prin faptul ca disociaza creativitatea de vointa de putere.
Nu putem intelege natura eticii creativitatii daca o privim ca pe o alternativa
la una bazata pe vointa de putere, mai degraba decat ca o manifestare
paradigmatica a acesteia.
Pentru a aprecia legatura
stransa pe care Nietzsche o creeaza intre creativitate si vointa de putere este
necesar sa analizam acest din urma concept si sa il intelegem. Odata reusit
acest lucru, nu numai ca vom putea intelege elementele fundamentale ale eticii
nietzscheene a creativitatii, dar vom reusi sa apreciem de ce viata sub semnul
creatiei intruneste trasaturile unice si marcante pe care el i le atribuie.
Interpretarea puterii in
termeni de dominatie si control este larg raspandita datorita faptului ca o
parte din chiar formularile lui Nietzsche dau acest prilej, printre care cea
mai cunoscuta ar putea fi aceasta:
“Viata insasi este in esenta insusire, nedreptate, infrangere a tot ceea
ce e strain si mai slab; suprimare, duritate, impunere a propriilor metode,
incorporare si cel putin, in forma sa cea mai blanda, exploatare – dar de ce sa
folosim acele cuvinte in care este imprimata o intentie defaimatoare de secole?
[...] “Exploatarea” nu apartine unei societati corupte, imperfecte sau
primitive: ea apartine esentei a ceea ce traieste, ca o functie organica de
baza; este o consecinta a vointei de putere, care este pana la urma vointa de
vietii."[3]
Cu toate ca aceasta
interpretare a puterii in termeni de dominatie si control este larg raspandita,
si pe alocuri chiar formularea lui Nietzsche prilejuieste acest fapt, o lectura
atenta a operei sale ne arata ca evitarea unor astfel de interpretari nu este
imposibila: prezinta dominatia si controlul in diversele lor forme de
“insusire”, “supunere”, “exploatare”, dar si inevitabilele consecinte ale
urmaririi puterii, fara insa a preciza insa ca acestea ar fi parte din vointa
de putere. O apreciere potrivita a acestui fapt indica o conceptie diferita si
mult mai interesanta asupra naturii vointei de putere.
Toate activitatile pe
care Nietzsche le asociaza cu vointa de putere au un miez comun, descris de el
prin ideea ca expansiunea, incorporarea, depasirea propriei conditii inseamna
sa-ti doresti ceva care ti se opune; miscarea este strans legata de neplacere.
De vreme ce aceasta
dorinta este un efort de a invinge, am putea spune ca vointa de putere tinteste
spre invingerea rezistentei. Este o dorinta de a invinge, de a supune si a
stapani, de a intampina oponenti si rezistenta pentru a triumfa.
La prima vedere, aceasta
explicatie nu necesita sa ne gandim la putere in alti termeni decat dominatie
si control, devreme ce urmarirea lor face necesara invingerea rezistentei celor
pe care vrem sa-i dominam sau sa-i controlam.
O examinare mai atenta ne
arata insa si alte aspecte. Ar trebui mai intai sa remarcam faptul ca urmarirea
dorintei de dominare nu necesita de fapt invingerea rezistentei, nici macar
atunci cand dominati sunt alti oameni.
Asa cum observa
Nietzsche, multi oameni chiar vor sa fie dominati si nu ar opune nici un fel de
rezistenta celor care ar incerca sa-i subjuge, iar acestia sunt cei carora el
le atribuie inclinatia catre sclavie. Si controlul ar putea fi obtinut prin
amagirea si inducerea in eroare a rezistentei, mai degraba decat prin
confruntare cu aceasta. Nietzsche traseaza deja un contrast intre conceptul sau
de vointa de putere si dorinta de a domina si controla.
Chiar daca dorinta de a
domina si a controla ar necesita-o, invingerea rezistentei ar juca un rol pur
instrumental, astfel incat daca dominatia si controlul ar putea fi obtinute
fara invingerea rezistentei, aceasta dorinta nu ar fi mai putin satisfacuta.
Dar Nietzsche sustine
explicit si insistent ca vointa de putere nu este niciodata satisfacuta in
lipsa oponentilor si a rezistentei. Aceasta se intampla datorita faptului ca
vointa de putere are o caracteristica distinctiva, pe care interpretarea larg
raspandita o trece cu vederea: este o sete de dusmani si rezistente (ein Durst nach Feinden und Widerstanden).
Aceasta cunoscuta
interpretare explica doar de ce vointa de putere presupune ca individul sa fie
pregatit sa infrunte si sa invinga orice forma de rezistenta opusa propriei
satisfactii, dar nu explica de ce ar induce cuiva o asemenea sete de
rezistenta.
Cu alte cuvinte aceasta
interpretare nu reuseste sa recunoasca o ambiguitate cruciala in notiunea de
vointa de putere. Ar putea desemna o dorinta pentru satisfacerea careia
invingerea rezistentei este poate un mijloc necesar. Sau ar putea desemna o
dorinta de a invinge insasi rezistenta.
In primul caz, care este viziunea puterii ca
dominatie si control, cautarea puterii cere ca individul sa fie pregatit sa
invinga orice forma de rezistenta care apare, dar nu sa o caute in mod
deliberat.
In cel de-al doilea caz,
care cred ca este si viziunea pe care ar trebui sa punem cel mai mare pret,
cautarea puterii presupune de fapt, si in mod deliberat, cautarea unei
rezistente de infrant. Astfel, puterea pentru Nietzsche nu este sinonima cu
dominatia sau controlul.
Contrastul explicit intre
putere si fericire sugereaza o nota ulterioara importanta. In conceptia sub
care o compromite, fericirea este inteleasa in termenii satisfactiei tuturor
dorintelor umane. Daca ne amintim faptul ca fericirea astfel conceputa
presupune ca toate formele de rezistenta in fata acestei satisfactii au fost
invinse, atunci contrastand puterea cu aceasta, Nietzsche indica faptul ca
vointa de putere nu este vointa de a atinge o stare in care rezistenta a fost
infranta.
De vreme ce vointa de
putere nu este nici o simpla vointa de rezistenta, sau dorinta unei stari
in care nazuintele personale sunt
continuu confruntate cu rezistenta sau obstacole (nu ar exista nici un fel de
inaintare, expansiune, incorporare daca aceste nazuinte ar avea succes intr-un
final) trebuie sa ajungem la concluzia ca vointa de putere este o vointa
orientata catre activitatea in sine de invingere a rezistentei.
Putem sa revenim acum la
cea mai uimitoare afirmatie pe care Nietzsche o face referitor la vointa de
putere, considerand ca vointa de putere doreste neplacerea si chiar o cauta in
continuu.
Pentru a intelege aceasta
idee trebuie sa surprindem mai atent structura de baza a vointei de putere, si
in special relatia sa cu celelalte dorinte. Vointa de putere este o dorinta de
a invinge rezistenta.
Luata separat, acestei
dorinte ii lipseste un continut determinat. Il capata doar relationata cu o
alta dorinta. De exemplu, un puzzle recalcitrant reprezinta un obstacol in
calea dorintei de a intelege, iar forta celuilalt jucator este un obstacol in
calea dorintei de a invinge.
Corespunzator, vointa de
putere nu poate fi satisfacuta decat atunci cand agentul isi doreste si altceva
decat puterea. Vointa de putere are asadar structura unei dorinte de ordinul
doi – e o dorinta a carui obiect este sau include o alta dorinta (de ordinul
intai). Este, in mod specific, o dorinta de a invinge rezistenta in urmarirea
unei dorinte determinate de ordinul intai.
Putem incepe sa intelegem
acum de ce vointa de putere “doreste neplacerea” sau suferinta.
De ajutor in acest sens
ar fi analizarea acestei afirmatii pe fundalul conceptiei lui Schopenhauer
despre suferinta: “Numim piedica (a vointei), un obstacol aflat intre aceasta
si scopul sau temporar, suferinta”[4]
[Leiden].
Suferinta este experienta
frustrarii, a rezistentei impotriva satisfacerii dorintei cuiva. Schopenhauer
insusi este un hedonist atat psihologic, cat si etic: motivatia umana finala si
binele uman final inseamna evitarea suferintei.
In acest sens Nietzsche
se departeaza de mentorul sau. El considera ca suferinta este acceptabila cat
timp la capatul ei individul va avea satisfactia de a-si vedea dorinta
implinita. Neplacerea, ca obstacol in fata vointei de putere este un fapt
normal, iar omul nu o evita, ci are nevoie de ea in permanenta.
Vointa de putere, cat
timp este o dorinta de invingere a rezistentei trebuie sa includa si o dorinta
pentru existenta unei rezistente care sa fie invinsa. Devreme ce suferinta
reprezinta experienta unei asemenea rezistente, atunci cel care-si doreste
puterea doreste si neplacerea.
Cele doua trasaturi ale
vointei de putere pe care le-am descris – ca satisfactia presupune ca individul
sa-si doreasca altceva decat puterea si ca aceasta satisfactie implica
neplacere – se combina pentru a da vointei de putere o structura complexa.
Vointa de putere este
vointa de a invinge rezistenta. De vreme ce rezistenta este intotdeauna
definita in conexiune cu scopuri determinate, dorinta de a intampina rezistente
de invins nu poate fi satisfacuta daca individul nu isi doreste sa atinga
aceste scopuri determinate. Totusi, dorindu-si puterea, individul trebuie sa-si
doreasca si rezistenta in fata acestei reusite.
Astfel, voind puterea,
individul trebuie sa doreasca si implinirea unor scopuri determinate si
intampinarea unor forme de rezistenta in realizarea lor.
Nietzsche considera
aceasta notiune a vointei de putere profund paradoxala, pornind de la ideea ca
nu satisfacerea unei vointe aduce placere, ci reusita in lupta impotriva
rezistentei, stapanirea si inlaturarea acestei rezistente.
Placerea se afla chiar in
insatisfactia vointei, in faptul ca aceasta vointa nu este niciodata
satisfacuta daca nu intampina oponenti si obstacole.
Nietzsche opune aici propria conceptie a
placerii celei traditionale, conform careia placerea este inteleasa in termeni
de satisfacere. Pe de o parte, placerea este descrisa ca efect al infrangerii
rezistentei, a inlaturarii ei, iar pe de alta parte, este descrisa ca un efect
al rezistentei insasi.
Aceasta tensiune este mai
mult decat rezultatul unei neindemanari psihologice involuntare. Pentru a-i
aprecia semnificatia trebuie sa ne amintim ca vointa de putere nu este numai o
dorinta catre un scop determinat si pentru rezistenta in fata realizarii
acestuia ci si o dorinta de invinge aceasta rezistenta. Acest fapt sugereaza ca
nu exista o contradictie reala in acest sens: placerea data de satisfacerea
vointei de putere necesita si rezistenta si infrangerea ei.
Caracteristica specifica
urmaririi puterii evidentiata de aceste idei este ca placerea pe care o
cauzeaza, mai ales cat timp presupune si rezistenta si infrangerea ei, trebuie
sa fie intradevar precara.
Vointa de putere nu va fi
satisfacuta cat timp nu se implinesc trei conditii: trebuie sa existe o dorinta
de ordinul intai catre un scop determinat, trebuie sa existe rezistenta in fata
realizarii acestui scop, si trebuie ca aceasta rezistenta sa fie infranta.
Dar infrangerea
rezistentei o elimina, astfel ca dispare o conditie necesara pentru
satisfacerea vointei puterii. Asadar, satisfacerea vointei de putere aduce cu
sine propria insatisfactie. Acesta este paradoxul vointei de putere.
Termenul grecesc “agon” (concurs,
competitie) este una din metaforele preferate de Nietzsche pentru a descrie
urmarirea puterii.
Nietzsche favorizeaza
aceasta metafora deoarece ii permite sa evidentieze paradoxul vointei de
putere. Vointa de putere a participantilor la un concurs este exprimata de
dorinta lor de participare. Dar ei participa numai pentru ca victoria este
importanta pentru ei si fac tot ce le sta in putinta sa o obtina. Aceasta
decurge din faptul ca motivatia lor in participarea la concurs este vointa de
putere, vointa de a invinge concurenta. In obtinerea victoriei, participantii
se lipsesc de placerea concursului in sine, infranandu-si dorinta de a juca.
Care este implicatia
acestui paradox pentru urmarirea puterii? Nietzsche o descrie prin referiri la
creatie si la iubirea pentru propria creatie. Tot ceea ce creeaza, oricat ar fi
de important pentru el, va deveni pe parcurs o forma de oponenta, ca si iubirea
pentru creatia in cauza, deoarece asa cere vointa.
Dorinta de putere nu cere
strict distrugerea creatiei sau ura pentru aceasta. Mai degraba, omul trebuie
sa invinga, sa depaseasca ceea ce iubeste sau creeaza. Vointa de putere il
determina sa considere orice obiect obtinut prin satisfacerea unei dorinte
determinate ca insuficient. Nu poate desface ceea ce a fost facut deja, dar
odata invinsa rezistenta, ea nu mai poate fi luata in considerare.
Omul are nevoie in acel
moment de provocari noi, mai mari, mai importante. Asa se explica si de ce
vointa de putere isi asuma forma cresterii, a auto-depasirii.
Pretinzand ca
satisfacerea vointei de putere atrage dupa sine insatisfactia, Nietzsche nu
afirma ca urmandu-si vointa de putere individul se invinge pe sine sau se submineaza.
Vointa de putere poate fi satisfacuta, iar individul trebuie doar sa se
angajeze in lupta de a invinge rezistenta.
Paradoxul vointei de
putere dezvaluie numai una din trasaturile sale distinctive, si anume, ca este
un tip de dorinta care nu permite satisfactie permanenta. Din contra, urmarirea
acestei dorinte ia in mod necesar forma unei nazuinte innoite in mod continuu.
Continua insatisfactie este o trasatura esentiala a vointei de putere.
Analiza vointei de putere
explica de ce este tentant, desi inselator, sa definim puterea in termeni de
dominatie sau control. Controlul sporit sau dominatia pot fi consecinte
naturale si frecvente ale urmaririi puterii. Orice efort care asigura reusita
in infrangerea rezistentei duce intr-o anumita masura si la control sau
dominatie, fie ca este vorba de dominatia adversarilor intr-un concurs sau de
stapanirea unui talent sau a unei discipline. Dar, asa cum am argumentat, ar fi
o greseala sa vedem in aceasta consecinta comuna si poate necesara a urmaririi
puterii, esenta ei.
Vezi si:
[1] Unele din obiectiile aduse conceptului de vointa de putere se
refera la natura sa: atunci cand este perceputa ca un principiul cosmologic,
spre exemplu, pare sa-I lipseasca orice baza empirica. Ne vom rezuma aici la vointa de putere asa
cum opereaza ea in psihologia umana.
[2] Stern (1979) ofera o marturie reprezentativa a acestei stanjeniri.
Chiar daca el recunoaste ca vointa de putere poate presupune de asemenea
ipostaze mai putin stanjenitoare, el declara: “Daca mai exista ceva in era
nietzscheana care sa se apropie de intruparea vointei de putere, cu siguranta
este vorba despre viata si cariera politica a lui Hitler”
[3] Nietzsche, F., Dincolo de
bine si de rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p. 259
[4] Schopenhauer, A., Lumea ca
vointa si reprezentare, Editura Moldova ,
Iasi
No comments:
Post a Comment