Saturday, December 20

Valoarea puterii si etica inventivitatii in filosofia lui Friedrich Nietzsche

Pentru Nietzsche, puterea nu este numai obiectul vointei, ci si o expresie a binelui: “Ce este binele? – tot ceea ce inalta senzatia de putere, vointa de putere, puterea insasi in om. [...] Ce este fericirea? – Senzatia ca puterea creste – ca rezistenta este infranta [dass ein Widerstand uberwunden wird]. Nu multumire, ci mai multa putere; nu pace, ci razboi; nu virtute, ci dibacie (virtute in stil renascentist, virtute eliberata de acidul moralei)”.
Dar ce fel de bine reprezinta puterea? Nietzsche ofera un indiciu crucial in pasajul urmator: “O tabla a binelui atarna deasupra tuturor oamenilor. Iata, este tabla victoriilor lor; iata, este glasul vointei lor de putere. Vrednic de lauda este tot ce pare greu unui popor; tot ce pare indispensabil si greu se cheama bine; si tot ce emana din cele mai adanci nevoi, mai rar, mai dificil – ceea ce ei numesc sfant”[1].
Nietzsche surprinde aici tendinta omului de a considera ca dificultatea unei impliniri contribuie la valoarea acesteia. El pretinde ca aceasta este implicatia unui angajament fata de valoarea vointei de putere, inteleasa ca infrangere a rezistentei.
In esenta sa, o etica al carei principiu este vointa de putere trebuie sa reflecte valoarea pe care o atribuim pentru tot ce e dificil sau provocator.
Mai precis ce rol joaca dificultatea unei impliniri in evaluarea sa? Nietzsche este mai mult decat explicit in aceasta privinta, dar i se poate atribui si urmatoarea viziune: dificultatea unei impliniri ii da acesteia o valoare speciala si conditionala, pe care el o numeste “maretie”. 
O implinire nu poate fi mareata daca nu a fost si o provocare. A spune ca maretia este o valoare aparte este la fel cu a spune ca o implinire poate fi mareata numai daca este valoroasa raportat la continutul sau determinat.
Nietzsche nu poate concepe maretia altfel decat ca o valoare aparte si conditionala in dorinta sa de a denunta marile impliniri frivole sau dezgustatoare datorita simplului fapt ca aceste impliniri puteau fi dificil de atins (cum este, spre exemplu, cazul Holocaustului).
Ideea ca maretia unei impliniri este conditionata de valoarea continutului sau determinat (adica valoarea dorintei determinate de ordinul intai in termenii careia este definit continutul rezistentei care trebuie infranta), ridica de la sine urmatoarea intrebare: care sunt standardele care influenteaza evaluarea continutului determinat al unei impliniri?
Se considera uneori ca Nietzsche inclina catre teoria ca valoarea unui proiect determinat este o functie a gradului de rezistenta care este probabil sa apara in realizarea sa: “Zici ca este cauza buna cea care sfinteste pana si razboiul? Eu iti spun: razboiul bun este cel care sfinteste orice cauza”[2].  Asta ar face gradul de dificultate al unei impliniri o conditie necesara si suficienta a gradului valorii sale totale, devreme ce aceasta din urma ar fi definita in termenii primei.
Presupunand ca gradele de dificultate ar putea fi intr-adevar stabilite cu o precizie adecvata, ramane incert daca aceasta linie de argumentare elimina rezultatele nedorite.
Holocaustul, pentru a folosi din nou acest exemplu deranjant, este probabil mult mai dificil de realizat decat inventarea unor noi genuri muzicale sau decat cele mai multe descoperiri stiintifice, spre exemplu, caz in care ar trebui plasat ca valoare deasupra tuturor celorlalte realizari.
Este mai plauzibila ideea ca Nietzsche nu ar fi oferit un raspuns cuprinzator la aceasta intrebare, probabil datorita faptului ca nu a fost cerut de ceea ce poate fi considerat proiectul sau psihologic.
Ca atare, vom presupune ca aici dificultatea unei impliniri este o conditie necesara a maretiei acesteia. Ea nu este insa suficienta pentru maretie deoarece continutul determinat al implinirii trebuie la randul sau sa fie evaluat.
Dar Nietzsche, care a acordat atentie valorii infrangerii rezistentei, lasa deschisa problema standardelor care ar trebui sa influenteze evaluarea continutului determinat al implinirilor.
Valoarea aparte pe care vrea sa o atinga conceptul lui Nietzsche de vointa de putere este, asadar, maretia. Si maretia este pentru el valoarea fundamentala a unei etici a creativitatii: omul cu adevarat maret este “omul de o mare creativitate”.
Pentru a aprecia aceasta pretentie, trebuie mai intai sa intelegem la ce se refera Nietzsche cand vorbeste de creativitate. O analiza initiala rapida dezvaluie faptul ca acest concept este ambiguu. Pe de o parte, creativitatea denota un talent sau o abilitate posedata de unii indivizi, ceva asemanator inventivitati de care dau dovada in rezolvarea problemelor sau infrangerea obstacolelor.
Astfel vazuta, creativitatea are o valoare instrumentala esentiala: ne ajuta sa ne atingem scopurile. Indivizii creativi din acest punct de vedere sunt pur si simplu priceputi in activitatea creatoare, dar nu o apreciaza ca valoare in sine. Astfel de indivizi se dovedesc plini de resurse in infruntarea oricaror dificultati care ar putea aparea, dar nu apreciaza si nu cauta aceste dificultati.
Pe de cealalta parte, se spune despre oameni ca sunt creativi cand apreciaza activitatea creativa ca scop final. Omul creativ din acest punct de vedere va cauta in mod deliberat sansa unei activitati creative sub forma limitarii la provocare, la obstacolele care trebuie invinse sau la limitele care trebuie depasite.
In mod normal atribuim creativitatea artistilor, desigur, dar si oamenilor implicati in multe alte tipuri de activitati: oameni de stiinta, ganditori, oameni de afaceri, politicieni si altii asemenea lor.
Nietzsche evidentiaza cazul creativitatii artistice deoarece artistii nu sunt numai oameni inventivi care depasesc limitele sau obstacolele doar atunci cand sunt nevoiti, ci ei apreciaza activitatea creativa in sine si o cauta in mod deliberat.
Artistul este, prin chiar natura sa, creativ nu numai in primul sens, ci si in al doilea, si acesta este sensul pentru care creativitatea este o manifestare a vointei de putere. Si ceilalti oameni pot fi creativi din acest punct de vedere, dar in cazul artistilor este deja vorba de natura lor.
Conceperea creativitatii in termenii dorintei de putere aduce cu sine numeroase implicatii practice pentru viata individului creativ. O parte semnificativa din cercetarile etice ale lui Nietzsche  consta in dezvaluirea si enuntarea acestor implicatii. Printre cele  mai importante implicatii, nu putem sa nu amintim:
  1. Evaluarea creativitatii imiplica o reevaluare a rolului si a semnificatiei suferintei in existenta umana.
  2. Evaluarea creativitatii implica o evaluare a pierderii.
  3. Evaluarea creativitatii implica o evaluare a impermanentei.
  4. Evaluarea creativitatii implica acceptarea inevitabilitatii esecului ultim. 
Nietzsche argumenteaza ca valoarea pe care o atribuim creativitatii implica o reevaluare radicala a rolului si importantei suferintei in existenta umana: este nu numai inevitabila sau derivat valoroasa, ca un “complement sau preconditie” a binelui, adica un produs secundar necesar sau un mijloc al binelui, ci este valoroasa in sine.
Pentru a aprecia natura acestei reevaluari radicale trebuie sa analizam relatia dintre suferinta si creativitate. Perceperea suferintei ca o conditie a creativitatii a devenit un punct comun pentru mai multi filosofi. Viziunea sa este distincta si originala, chiar in maniera in care el percepe natura acestei relatii.
Punctul comun este trasat de faptul ca suferinta este o conditie necesara a creativitatii. Presupunand ca este adevarat, inca nu este clar daca acest fapt ar fi suficient pentru a justifica o reevaluare radicala a suferintei. Spre exemplu, am putea sa ni-l imaginam pe Beethoven (paradigmaticul exemplu al marelui individ creator dat de Nietzsche) condamnat sa sufere de dragul creativitatii sale din cauza ca traia intr-o societate conservatoare, in care cei creativi erau izolati, sau chiar contracarati si persecutati.
Acest Beethoven ar fi putut sa-si deplanga in mod coerent suferinta, chiar pe masura ce recunostea necesitatea acesteia de dragul creativitatii, si ar fi putut sa aspire la o lume in care omul nu trebuie sa sufere pentru a crea. Ar fi putut, cu alte cuvinte, sa continuie sa subscrie la condamnarea suferintei, fara insa a-si abandona angajamentul pentru valoarea creativitatii.
Daca valoarea pe care o atribuim creativitatii inseamna sa asiguram o reevaluare radicala a suferintei, avem nevoie de o explicatie pe masura pentru ideea ca suferinta este o conditie necesara a creativitatii. Conceptul de creativitate in termenii vointei de putere ne indreptateste la aceasta. Daca creativitatea este o instanta paradigmatica a vointei de putere, atunci suferinta, in experienta rezistentei, se dovedeste a fi un ingredient esential al activitatii creative.
Caracterizarea conturata de Nietzsche creativitatii in termeni de putere arata ca nu este nici o intamplare faptul ca omul trebuie sa sufere pentru a putea crea: cel care vrea sa creeze trebuie sa intampine cu bucurie rezistenta, si deci suferinta, pentru ca infruntarea si infrangerea rezistentei  sunt esenta creativitatii. Suferinta nu mai este un rau necesar cu care creatorul trebuie sa se obisnuiasca, ci este o parte esentiala a binelui.
Etica nietzscheana a creativitatii pune bazele faimosului sau atac la adresa moralitatii doar in masura in care implica o reevaluare radicala a suferintei. In viziunea lui Nietzsche, morala, si in mod paradigmatic, “morala compasiunii”, este afirmata pe baza unei condamnari in masa la suferinta. Atfel perceputa, morala adaposteste un climat etic potrivnic creativitatii prin esenta.
Am putea astfel desemna creativitatea drept unul din principiile care traseaza granita dintre morala nietzscheana si morala crestina. O morala a compasiunii nu lasa loc creatiei si inventivitatii, aduce doar inevitabila suferinta si ajuta la mentinerea unei stari potrivnice evolutiei si autodepasirii.
Desi preponderent condamnata, propunerea lui Nietzsche in ce priveste o viata inchinata urmaririi vointei de putere capata viabilitate prin finalitatea pe care o are suferinta.
Desi cautata, necesara, cum am mai aratat, suferinta este o ipostaza a binelui, mijlocul prin care acesta se concretizeaza, este o treapta necesara in creatie, fie ea creatie artistica sau doar scopul ultim in urmarirea vointei de putere. Suferinta nu este calea aleasa de dragul celorlalti, din nevoia de a respecta niste principii morale impuse de religie sau societate, ci este calea necesara si aleasa de bunavoie pentru urmarea propriilor porniri si interese.
Nietzsche nu vrea ca omul sa sufere pentru ceilalti, impotriva vointei sale, ci promoveaza o suferinta de dragul creatiei, de dragul luptei pentru implinirea vointei de putere, lupta nesfarsita, pentru ca, asa cum am mai aratat, vointa de putere nu este niciodata satisfacuta, imbracand mereu o noua forma si cerand noi si noi eforturi si sacrificii pentru a aduce o satisfactie nepretuita.


Vezi si:
Posted by at
Labels: , , , , ,

No comments:

Post a Comment

Subscribe to: Post Comments (Atom)