De-a lungul timpului, cele doua tipuri de
morala nietzscheana au suferit metamorfozari. Astfel, a luat nastere justitia,
sentimentul de dreptate si nevoia de a pedepsi pe cei care incalca regulile
acestora.
„Ideea de astazi – afirma filosoful – atat
la indemana si aparent atat de fireasca, atat de inevitabila, folosita pentru
explicarea felului cum s-a faurit pe lumea asta sentimentul de dreptate, anume
ideea ca <<raufacatorul merita pedeapsa, pentru ca ar fi putut actiona si
altfel>>, este de fapt la om o forma tarzie, ba chiar si rafinata, de
judecare si deductie” (F. Nietzsche – „Despre
genealogia moralei”).
Fidel spiritului metodei
genealogice puse la punct de Nietzsche, Michel Foucault (1926 – 1984) trateaza in
opera sa „A supraveghea si a pedepsi” problema puterii, istoria puterii penale.
Foucault, asa cum a observat Gilles Deleuze, „inventeaza o noua conceptie
despre putere”, avand in vedere puterea moderna, aparuta in Occident in amurgul
Vechiului Regim si urmarita in ultimele doua decenii ale secolului al XVIII-lea
si primele patru decenii din secolul al XIX-lea.
Filosoful francez anunta, sub
forma interogativa, chiar pe pagina de garda a operei, intentia unei
„genealogii a moralei moderne pornind de la o istorie politica a corpurilor”.
Ansamblul proiectului ramane in esenta foucaldian, cu toate ca retorica e
nietzscheana.
Prin studiul sau asupra
practicilor si discursurilor asociative (psihiatria, medicina clinica si teoria
penala), structurat de un scepticism etic si ontologic, Foucault realizeaza ca
puterea si cunoasterea sunt indisociabile, aceasta idee fiind propusa si de catre
Nietzsche:
„Omul care poate
promite – cel
care stapaneste in sinea lui o constiinta mandra si vibranta pentru ceea ce a reusit si a devenit parte din el; de fapt constiinta
puterii si a libertatii, sentimentul desavarsirii, caracteristic omului in
general. (...) Cunoasterea mandra a extraordinarului privilegiu al responsabilitatii, constiinta acestei rare libertati,
a acestei puteri asupra propriei persoane şi asupra propriului destin, a
coborat la el pana in adancurile fiintei sale si a devenit instinct, un
instinct dominator.” (F. Nietzsche – „Despre genealogia moralei”).
Evenimentul constitutiv al caracterului
disciplinar al societatii moderne il constituie aparitia stiintelor omului,
care, datorita psihologiei, psihiatriei, si mai ales criminologiei (asa cum
ilustreaza Foucault in „A supraveghea si a pedepsi”) sau chiar a sociologiei,
promoveaza cunoasterea oamenilor pentru a-i domina mai bine; pe scurt: ii
obiectiveaza intr-o cunoastere (savoir) pentru a-i supune intr-o
putere (pouvoir).
In „A supraveghea si a pedepsi”, filosoful arata explicit in ce fel o
noua forma de putere a fost pusa la punct in „societatile disciplinare”, si mai
ales in ce fel tehnicile sale de putere n-ar fi putut sa se perfectioneze fara
sprijinul cunoasterii pe care o elaboreaza stiintele omului. Inchisoarea este descrisa
aici ca institutie tip in care se arata si se joaca articulatia savoir-pouvoir.
Desi stiintele omului pretind ca
nu sunt animate decat de o vointa de adevar (si ca se elibereaza de orice relatie
de putere), investigatia genealogica nu deceleaza in definitiv in spatele
acestei vointe decat o vointa de a putea sau (pentru a relua o formula care sa
poata da seama in chip eminent de nietzscheanismul profund al lui Foucault) o
vointa de putere.
Foucault justifica utilitatea
delicventei: statul modern avea nevoie sa-si impuna una din noile institutii,
politia. Aceasta a inceput sa „castige teren” in societatile moderne prin
exagerarea abila si popularizarea mediului delicvent.
Potrivit lui Foucault, dupa descompunerea si
disparitia Vechiului Regim, in a doua jumatate a secolului al XVIII – lea,
evolutia istorica a puterii penale cunoaste un punct de inflexiune, trecandu-se
de la o putere traditionala la una specifica burgheziei, putere ce isi propune
sa elimine ilegalismele populare.
Insa pedepsele din Vechiul Regim, supliciile
reprezentau cea mai clara expresie a barbariei socante de care este capabil un
om, de multe ori acestea fiind mai imorale decat faptele comise de catre cei
supusi pedepselor.
Dar acestea erau motivate ca raspuns
de razbunare impotriva lezarii autoritatii. Intreaga scenografie a executiilor
publice crea un cadru in care se restabilea suveranitatea monarhului, atragand
o multime de „spectatori” ca si cum „pedeapsa mare este si ea incarcata de sarbatoare”
(Nietzsche). „Este un fenomen
inexplicabil amploarea pe care o are imaginatia umana in ceea ce priveste
barbaria si cruzimea” (Jaucourt).
Morala ca principiu de acuzare nu este, asadar, decat un pretext pentru razbunare.
Urmarind „metamorfoza metodelor
punitive” (Foucault) se poate observa ca accentul nu mai cade pe razbunare si
pedepsire, ci pe supraveghere si terapie. „Cu alte cuvinte, sustine Foucault,
se pedepseste dintotdeauna, se supravegheaza doar de la inceputul modernitatii”.
Astfel, magistratii devin un fel
de „ingineri ai sufletului omenesc”, accentul cazand mai mult pe interioritatea
delicventului, nu numai pe faptele acestuia – caz intalnit pana si in operele
literare, cum ar fi „Strainul” de A.
Camus, in care personajului principal, Meursault, in procesul asupra crimei comise,
i se investigheaza comportamentul si starea sufleteasca de dinaintea faptei,
fiind condamnat mai mult pe baza acestora.
Metamorfoza se remarca in operele
celor doi filosofi, Nietzsche – „Despre
genealogia moralei”, si Foucault – „A
supraveghea si a pedepsi”, prima tinand locul unui incipit, trecandu-se
prin cea de a doua si ajungandu-se la o istorie a tipurilor de pedepse:
- "Pedeapsa ca mijloc de a face nedaunator, de a preveni alte daune;
- Pedeapsa ca rasplata pentru dauna produsa pagubasului intr-o forma sau alta (inclusiv sub forma unei compensatii afective);
- Pedeapsa ca ingradire a unei tulburari de echilibru pentru prevenirea extinderii tulburarii;
- Pedeapsa ca insuflare a fricii fata de cei care hotarasc pedeapsa si o executa;
- Pedeapsa ca un soi de compensatie pentru avantajele de care pana atunci s-a bucurat infractorul (de pilda cand acesta este utilizat ca sclav intr-o mina);
- Pedeapsa ca mijloc de eliminare a unui element degenerat (in anumite imprejurari a unei intregi ramuri, cum este cazul in dreptul chinez: asadar, ca mijloc de pastrare a puritatii rasei sau de mentinere a unui anumit tip social);
- Pedeapsa ca sarbatoare, deci ca siluire si batjocorire a dusmanului in sfarsit infrant;
- Pedeapsa ca mijloc de amintire fie pentru cel care o indură – acea asa-zisa <<indreptare>> a lui, fie pentru martorii la executie;
- Pedeapsa ca plata a unui onorar stabilit de catre puterea care-l protejeaza pe raufacator de excesele razbunarii;
- Pedeapsa ca un compromis cu starea de razbunare primitiva, in masura in care aceasta din urma continua prin neamurile puternice care o pretind ca pe un privilegiu;
- Pedeapsa ca declaratie de razboi si ca masură de razboi impotriva unui dusman al pacii, al legii, al autoritatii, considerat a fi periculos pentru comunitate, ca unul care incalca tratatele si conditiile de existenta ale respectivei comunitati si care e combatut ca rasculat, tradator si incalcator al pacii, cu mijloacele pe care i le pune in mana razboiul” (Despre genealogia moralei).
La fel ca predecesorul sau,
Foucault ilustreaza in opera sa metamorfoza pedepsei de-a lungul istoriei:
„Atenuarea, in decursul ultimelor secole, a severitatii penale este un fenomen
bine cunoscut de istoricii dreptului. (…)
Daca penalitatea, in formele ei cele
mai drastice, nu se mai adreseaza corpului, atunci care este obiectul ei? Raspunsul
teoreticienilor – al acelora ce inaugureaza, catre 1760, o perioada ce nu s-a incheiat
inca – e simplu, aproape evident. Pare a fi continut chiar in intrebare. Nu mai
e vorba de corp, ci de suflet. Caznelor ce distrug corpul trebuie sa le ia
locul o pedeapsa ce actioneaza profund asupra simtirii, gandirii, vointei, inclinatiilor.
(…)
Aparitia justitiei punitive de acum inainte sa actioneze asupra acestei
realitati necorporale. (…) Obiectivul cartii de fata: o istorie corelativa a
sufletului modern si a unei noi puteri de a judeca; o genealogie a actului
complex stiintifico-judiciar pe care puterea punitivs se sprijins, din care isi
extrage justificarile si regulile de functionare, prin care isi extinde
efectele si in spatele caruia isi disimuleaza exorbitanta singularitate. (…)
Dar sa nu ne inselam; n-am inlocuit sufletul, iluzie a teologilor, cu un om
real, obiect de cunoastere, de reflectie filosofica sau de interventie tehnica.
Omul despre care ni se vorbeste si la a carui eliberare suntem invitati sa
participam este deja in el insusi efectul unei aserviri cu mult mai profunde decat
el. Un <<suflet>> il inlocuieste si-l face sa existe, suflet care
este el insusi un element al dominatiei pe care puterea o exercita asupra
corpului. Sufletul, efect si instrument al unei anatomii politice; sufletul, ca
inchisoare a trupului” (A supraveghea si a pedepsi).
De-a lungul timpului, metodele de pedeapsa, precum si tipul de morale
existente in cadrul societatilor, au suferit schimbari majore. Stapanul din
morala nietzscheana a devenit puternicul, instaritul, patronul zilelor noastre,
iar sclavul – saracul, muncitorul, subalternul.
Nevoia de siguranta, de
securitate, de ordine, a dus la naşterea justitiei si a pedepselor, ajungandu-se
la aplicarea de pedepse sufletului, potrivit lui Foucault, dupa ce sute de ani
de-a randul barbaria si cruzimea au stat la baza supliciilor corporale la care
erau supusi „raufacatorii”.
Evolutia a avut loc datorita echilibrului ce s-a
stabilit intre cele doua morale (aparitia sindicatelor pentru a lupta pentru
cei exploatati) si a „umanizarii” pedepselor aplicate. Astfel, societatea
autohtona s-a conturat, transformandu-se in cea in care traim azi.
Vezi si:
Vezi si:


