Showing posts with label bine si rau. Show all posts
Showing posts with label bine si rau. Show all posts

Saturday, December 13

Aspectele eticii la Friedrich Nietzsche si Michel Foucault


De-a lungul timpului, cele doua tipuri de morala nietzscheana au suferit metamorfozari. Astfel, a luat nastere justitia, sentimentul de dreptate si nevoia de a pedepsi pe cei care incalca regulile acestora.
Ideea de astazi – afirma filosoful – atat la indemana si aparent atat de fireasca, atat de inevitabila, folosita pentru explicarea felului cum s-a faurit pe lumea asta sentimentul de dreptate, anume ideea ca <<raufacatorul merita pedeapsa, pentru ca ar fi putut actiona si altfel>>, este de fapt la om o forma tarzie, ba chiar si rafinata, de judecare si deductie” (F. Nietzsche – „Despre genealogia moralei”).
Fidel spiritului metodei genealogice puse la punct de Nietzsche, Michel Foucault (1926 – 1984) trateaza in opera sa „A supraveghea si a pedepsi” problema puterii, istoria puterii penale. Foucault, asa cum a observat Gilles Deleuze, „inventeaza o noua conceptie despre putere”, avand in vedere puterea moderna, aparuta in Occident in amurgul Vechiului Regim si urmarita in ultimele doua decenii ale secolului al XVIII-lea si primele patru decenii din secolul al XIX-lea.
Filosoful francez anunta, sub forma interogativa, chiar pe pagina de garda a operei, intentia unei „genealogii a moralei moderne pornind de la o istorie politica a corpurilor”. Ansamblul proiectului ramane in esenta foucaldian, cu toate ca retorica e nietzscheana.
Prin studiul sau asupra practicilor si discursurilor asociative (psihiatria, medicina clinica si teoria penala), structurat de un scepticism etic si ontologic, Foucault realizeaza ca puterea si cunoasterea sunt indisociabile, aceasta idee fiind propusa si de catre Nietzsche: 
Omul care poate promite – cel care stapaneste in sinea lui o constiinta mandra si vibranta pentru ceea ce a reusit si a devenit parte din el; de fapt constiinta puterii si a libertatii, sentimentul desavarsirii, caracteristic omului in general. (...) Cunoasterea mandra a extraordinarului privilegiu al responsabilitatii, constiinta acestei rare libertati, a acestei puteri asupra propriei persoane şi asupra propriului destin, a coborat la el pana in adancurile fiintei sale si a devenit instinct, un instinct dominator.” (F. Nietzsche – „Despre genealogia moralei”).
Evenimentul constitutiv al caracterului disciplinar al societatii moderne il constituie aparitia stiintelor omului, care, datorita psihologiei, psihiatriei, si mai ales criminologiei (asa cum ilustreaza Foucault in „A supraveghea si a pedepsi”) sau chiar a sociologiei, promoveaza cunoasterea oamenilor pentru a-i domina mai bine; pe scurt: ii obiectiveaza intr-o cunoastere (savoir) pentru a-i supune intr-o putere (pouvoir).
In „A supraveghea si a pedepsi”, filosoful arata explicit in ce fel o noua forma de putere a fost pusa la punct in „societatile disciplinare”, si mai ales in ce fel tehnicile sale de putere n-ar fi putut sa se perfectioneze fara sprijinul cunoasterii pe care o elaboreaza stiintele omului. Inchisoarea este descrisa aici ca institutie tip in care se arata si se joaca articulatia savoir-pouvoir.
Desi stiintele omului pretind ca nu sunt animate decat de o vointa de adevar (si ca se elibereaza de orice relatie de putere), investigatia genealogica nu deceleaza in definitiv in spatele acestei vointe decat o vointa de a putea sau (pentru a relua o formula care sa poata da seama in chip eminent de nietzscheanismul profund al lui Foucault) o vointa de putere.
Foucault justifica utilitatea delicventei: statul modern avea nevoie sa-si impuna una din noile institutii, politia. Aceasta a inceput sa „castige teren” in societatile moderne prin exagerarea abila si popularizarea mediului delicvent.
Potrivit lui Foucault, dupa descompunerea si disparitia Vechiului Regim, in a doua jumatate a secolului al XVIII – lea, evolutia istorica a puterii penale cunoaste un punct de inflexiune, trecandu-se de la o putere traditionala la una specifica burgheziei, putere ce isi propune sa elimine ilegalismele populare.
Insa pedepsele din Vechiul Regim, supliciile reprezentau cea mai clara expresie a barbariei socante de care este capabil un om, de multe ori acestea fiind mai imorale decat faptele comise de catre cei supusi pedepselor.
Dar acestea erau motivate ca raspuns de razbunare impotriva lezarii autoritatii. Intreaga scenografie a executiilor publice crea un cadru in care se restabilea suveranitatea monarhului, atragand o multime de „spectatori” ca si cum „pedeapsa mare este si ea incarcata de sarbatoare” (Nietzsche). „Este un fenomen inexplicabil amploarea pe care o are imaginatia umana in ceea ce priveste barbaria si cruzimea” (Jaucourt). Morala ca principiu de acuzare nu este, asadar, decat un pretext pentru razbunare.
Urmarind „metamorfoza metodelor punitive” (Foucault) se poate observa ca accentul nu mai cade pe razbunare si pedepsire, ci pe supraveghere si terapie. „Cu alte cuvinte, sustine Foucault, se pedepseste dintotdeauna, se supravegheaza doar de la inceputul modernitatii”.
Astfel, magistratii devin un fel de „ingineri ai sufletului omenesc”, accentul cazand mai mult pe interioritatea delicventului, nu numai pe faptele acestuia – caz intalnit pana si in operele literare, cum ar fi „Strainul” de A. Camus, in care personajului principal, Meursault, in procesul asupra crimei comise, i se investigheaza comportamentul si starea sufleteasca de dinaintea faptei, fiind condamnat mai mult pe baza acestora.
Metamorfoza se remarca in operele celor doi filosofi, Nietzsche – „Despre genealogia moralei”, si Foucault – „A supraveghea si a pedepsi”, prima tinand locul unui incipit, trecandu-se prin cea de a doua si ajungandu-se la o istorie a tipurilor de pedepse: 
  • "Pedeapsa ca mijloc de a face nedaunator, de a preveni alte daune;
  • Pedeapsa ca rasplata pentru dauna produsa pagubasului intr-o forma sau alta (inclusiv sub forma unei compensatii afective);
  • Pedeapsa ca ingradire a unei tulburari de echilibru pentru prevenirea extinderii tulburarii;
  • Pedeapsa ca insuflare a fricii fata de cei care hotarasc pedeapsa si o executa;
  • Pedeapsa ca un soi de compensatie pentru avantajele de care pana atunci s-a bucurat infractorul (de pilda cand acesta este utilizat ca sclav intr-o mina);
  • Pedeapsa ca mijloc de eliminare a unui element degenerat (in anumite imprejurari a unei intregi ramuri, cum este cazul in dreptul chinez: asadar, ca mijloc de pastrare a puritatii rasei sau de mentinere a unui anumit tip social);
  • Pedeapsa ca sarbatoare, deci ca siluire si batjocorire a dusmanului in sfarsit infrant;
  • Pedeapsa ca mijloc de amintire fie pentru cel care o indură – acea asa-zisa <<indreptare>> a lui, fie pentru martorii la executie;
  • Pedeapsa ca plata a unui onorar stabilit de catre puterea care-l protejeaza pe raufacator de excesele razbunarii;
  • Pedeapsa ca un compromis cu starea de razbunare primitiva, in masura in care aceasta din urma continua prin neamurile puternice care o pretind ca pe un privilegiu;
  • Pedeapsa ca declaratie de razboi si ca masură de razboi impotriva unui dusman al pacii, al legii, al autoritatii, considerat a fi periculos pentru comunitate, ca unul care incalca tratatele si conditiile de existenta ale respectivei comunitati si care e combatut ca rasculat, tradator si incalcator al pacii, cu mijloacele pe care i le pune in mana razboiul” (Despre genealogia moralei).

La fel ca predecesorul sau, Foucault ilustreaza in opera sa metamorfoza pedepsei de-a lungul istoriei: 
„Atenuarea, in decursul ultimelor secole, a severitatii penale este un fenomen bine cunoscut de istoricii dreptului. (…) 
Daca penalitatea, in formele ei cele mai drastice, nu se mai adreseaza corpului, atunci care este obiectul ei? Raspunsul teoreticienilor – al acelora ce inaugureaza, catre 1760, o perioada ce nu s-a incheiat inca – e simplu, aproape evident. Pare a fi continut chiar in intrebare. Nu mai e vorba de corp, ci de suflet. Caznelor ce distrug corpul trebuie sa le ia locul o pedeapsa ce actioneaza profund asupra simtirii, gandirii, vointei, inclinatiilor. (…) 
Aparitia justitiei punitive de acum inainte sa actioneze asupra acestei realitati necorporale. (…) Obiectivul cartii de fata: o istorie corelativa a sufletului modern si a unei noi puteri de a judeca; o genealogie a actului complex stiintifico-judiciar pe care puterea punitivs se sprijins, din care isi extrage justificarile si regulile de functionare, prin care isi extinde efectele si in spatele caruia isi disimuleaza exorbitanta singularitate. (…) 
Dar sa nu ne inselam; n-am inlocuit sufletul, iluzie a teologilor, cu un om real, obiect de cunoastere, de reflectie filosofica sau de interventie tehnica. Omul despre care ni se vorbeste si la a carui eliberare suntem invitati sa participam este deja in el insusi efectul unei aserviri cu mult mai profunde decat el. Un <<suflet>> il inlocuieste si-l face sa existe, suflet care este el insusi un element al dominatiei pe care puterea o exercita asupra corpului. Sufletul, efect si instrument al unei anatomii politice; sufletul, ca inchisoare a trupului” (A supraveghea si a pedepsi).
De-a lungul timpului, metodele de pedeapsa, precum si tipul de morale existente in cadrul societatilor, au suferit schimbari majore. Stapanul din morala nietzscheana a devenit puternicul, instaritul, patronul zilelor noastre, iar sclavul – saracul, muncitorul, subalternul. 
Nevoia de siguranta, de securitate, de ordine, a dus la naşterea justitiei si a pedepselor, ajungandu-se la aplicarea de pedepse sufletului, potrivit lui Foucault, dupa ce sute de ani de-a randul barbaria si cruzimea au stat la baza supliciilor corporale la care erau supusi „raufacatorii”. 
Evolutia a avut loc datorita echilibrului ce s-a stabilit intre cele doua morale (aparitia sindicatelor pentru a lupta pentru cei exploatati) si a „umanizarii” pedepselor aplicate. Astfel, societatea autohtona s-a conturat, transformandu-se in cea in care traim azi.


Vezi si:

Friday, December 12

Friedrich Nietzsche - Genealogia Moralei


Termenul de morala are origine latina, mos – mores insemnand obicei, obisnuinta, morav. Initial, si termenul de „etica”, cu etimologie greaca (ethos), desemneaza aceleasi lucruri. Specializarile ulterioare ale sensurilor permit ca, astazi, sa intelegem prin etica teoria filosofica si/sau stiintifica asupra moralei, adica ansamblul constructelor conceptuale prin care se explica structura, temeiul si rigorile experientelor practico-spirituale ce constituie planul moralitatii traite, reale. Riguros vorbind, morala este obiectul de studiu al eticii, chiar daca in intrebuintarea lor cotidiana cei doi termeni par a avea aceleasi semnificatii.
Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), supranumit si „profetul supraomului”, provoaca prin geniul sau o noua paradigma in cadrul filosofiei. El pune sub semnul intrebarii intreaga filosofie europeana, pornind de la Socrate, considerand ca aceasta o apucase pe un drum gresit. Reuseste sa fondeze o filosofie coerenta, folosindu-se de aforisme sclipitoare, filosofice si totodată poetice, dovedind autenticitate in gandire si scriere.

Originea conceptelor de Bine si Rau

“Intr-adevar, problema originii raului m-a obsedat inca de cand eram baietandru de treisprezece ani; ei i-am destinat, la o varsta cand jocurile de copii si Dumnezeu iti impart inima pe din doua, prima mea incercare literara copilareasca, primul meu exercitiu de scriere filosofica – iar in ceea ce priveste solutia data atunci problemei, am lasat-o pur si simplu in seama lui Dumnezeu, facandu-i cinstea sa-l consider parintele raului.”[1]
Nietzsche nu numai ca pune sub semnul intrebarii “valoarea  tuturor valorilor”, ci intreprinde si o analiza genealogica prin care arata solul din care ele au luat fiinta, prezentand amanuntit ce tip de valori au putut sa germineze si sa infloreasca pe un asemenea sol. 
Nici un alt filosof pana la Nietzsche nu s-a preocupat serios de problema “valorii valorilor”: “pana acum nu au fost nici pe departe ezitari si oscilatii in a situa binele mai presus de rau, in a-l considera mai de pret in sensul progresului, utilului, prosperitatii pentru om in general (inclusiv viitorul omului)”.[2]
Nietzsche se considera primul filosof care se ocupa in mod cat se poate de serios de aceste probleme. La el, problema valorii reprezinta o problema de prim rang din perspective careia trebuie inteles programul sau de “reevaluare a tuturor valorilor”.
Nietzsche a fost filosoful care a adus o critica radicala crestinismului si valorilor promovate de morala crestina (bine, rau, mila, constiinta incarcata, pacat, Dumnezeu, etc.). Prin aceasta critica, filosoful german arata “forta de contaminare” pe care crestinismul a raspandit-o, propagand pe intreg teritoriul European acelasi set de valori universal acceptabile ce au dus la slabirea intensitatii si bogatiei vietii.
Observand acest fenomen, Nietzsche considera necesara transmutarea tuturor valorilor si dezarticularea vechilor valori. Doreste ca gandirea sa reprezinte un punct de sprijin, care sa stea ca baza de plecare pentru generatiile viitoare prin care filosoful spera sa fie alungat conul de umbra ce apasa asupra Europei de doua milenii.
Nietzsche este mai intai de toate un filosof etic, nu in sensul acceptarii imperativului moral, ci in sensul unei optiuni vitale. El respinge binele si raul normativ, imperativ, dar le diferentiaza ca valori intrinseci ale omului, ca forme de viata. In filosofia sa, conceptele de bine si rau sunt strans legate de doua tipuri de morala: morala sclavilor si morala stapanilor.

Prima este identificata de Nietzsche cu morala crestina. Ceea ce aici este definit drept “bine” si valoros, in morala stapanilor apare drept “rau”: “Mai degraba sa ne intrebam cine este cu adevarat rau in acceptiunea moralei resentimentului. Se raspunde cu toata rigoarea; tocmai cel bun din cealalta morala, tocmai cel nobil, puternicul, dominatorul, doar recolorat, doar reinterpretat, doar reprivit cu ochiul otravit al resentimentului.”[3]
Individul acestui tip de morala se incuviinteaza pe sine si isi legitimeaza existenta prin negarea celuilalt, a nobilului. De aceea, la el calitatea de “rau” este primara si mai puternica decat conceptul de “bine”/”bun”.
Conceptul de “bine”/”bun” trebuie sa puna in evidenta calitatea rea si sa ii acorde predominanta si caracter preferential, iar cel mai important rol al sau este sa serveasca conceptului de “rau”, agresivitatii fata de celalalt, prin aceea ca el stabileste norma prin care, aparent, celalalt poate fi condamnat si negat, aceasta fiind calea de autoconfirmare.
Acesta este un bine deformat, corelat la randul sau cu un rau la fel de deformat: “Rascoala sclavilor in morala incepe acolo unde resentimentul insusi devine creator si generator de valori; resentimentul unor fiinte carora adevarata reactie, anume fapta, le este interzisa si care numai printr-o razbunare imaginara inceteaza sa faca rau.
 In timp ce oricare aristocratie creste printr-o afirmare de sine triumfatoare, morala sclavilor spune din capul locului nu unuia din afara lui, unuia altfel decat el, unuia care este non-eul sau; iar acest nu este decat actul sau creator.”[4]
Pentru a da roade, morala sclavilor are intotdeauna nevoie de o lume opusa si exterioara, de un stimul exterior pentru a putea actiona, actiunea fiind de fapt o reactiune.
Spre deosebire de individul slab, la individul nobil binele reprezinta factorul primar si puternic, prin aceasta intelegandu-se senzatia de plenitudine si valoare proprie, care nu are nevoie de negarea exteriorului pentru a se afirma pe sine.
Chiar atunci cand celalalt este apreciat ca inferior nu este vorba decat de o reflectare a propriei autoafirmari. Aici nu intalnim veninul, gelozia si criticismul care il obsedeaza pe individul resentimentului, doar dispretul si sentimentul natural al superioritatii, care nu este lipsit de un oarecare umor si o oarecare ingaduinta generoasa.
Din acest punct de vedere, afirma Nietzsche, jocul intim al sufletului nobil este sanatos si curat, fiindca el nu poarta povara urii si a geloziei care invenineaza sufletul individului resentimentului: “cu totul opus, asadar este cazul celui nobil, care concepe anticipat si spontan, plecand de la sine notiunea fundamentala de bun, numai apoi creandu-si de aici o reprezentare despre bun si daunator”.
Astfel nobilul (in sens psihologic, nu neaparat ereditar) este bun in comparatie cu omul din multime, iar modul dionisiac este bun raportat la cel crestin. Rau nu inseamna raul moral, ci raul calitativ; este conceptul omului caruia ii lipseste taria de caracter si forta de a razbate in randul celor nobili, si nu conceptual de judecata al omului care a pacatuit si caruia i se cuvine o pedeapsa. Cel nobil actioneaza intotdeauna din plinatatea sa spirituala, in timp ce celalalt reactioneaza din saracia intrinseca a tipului sau.
Referitor la termenii de bine si rau, Nietzsche nu foloseste neaparat termenii vehiculati de el intr-un registru cu delimitari si opozitii clar stabilite, insa diferentele de principiu trebuie statornicite.
Astfel, “rau” tradus din nemtescul “bose” reprezinta, din perspectiva supusilor, tot ceea ce lor le repugna in comportamentul stapanilor; ceea ce in schimb pentru stapani nu poate fi decat “bine” (traducerea nemtescului “gut”).
Exact invers, “daunator” (“schlecht”) le apare de data aceasta stapanilor tot ceea ce supusii considera pentru sine ca fiind bine. Incadrarea si folosirea diferita a acestor termeni in functie de categoria in discutie nu face decat sa sublinieze inca o data diferenta atat de marcanta pentru Nietzsche, prapastia de netrecut care ii separa pe cei slabi de cei puternici. In filosofia sa nu mai poate fi vorba doar de a alege intre bine si rau, ci apare posibilitatea alegerii intre binele stapanilor si cel al sclavilor, intre binele oferit de forta si actiune si binele cautat de cei slabi prin reactiunea lor.
Prin aceasta diferentiere intre cele doua clase Nietzsche compara mai usor valorile ce le guverneaza pe fiecare dintre acestea, formuland astfel critica sa la adresa vechilor valori. In filosofia sa, Nietzsche ii restituie vietii bucuria, seninatatea si caracterul afirmativ (viata privita ca o perpetua devenire). Aflata sub valul intunecat al crestinismului, ingradita de aceleasi canoane, viata a saracit si a degenerat, crestinismul reprezentand la Nietzsche nu-ul spus vietii, nihilismul.
El acorda o pretuire si o valoare crescanda tuturor elementelor respinse de crestini si altii asemenea lor: “laturile existentei respinse de crestini si de ceilalti nihilisti sunt chiar de o nesfarsit mai inalta pretuire in ierarhia valorilor decat ceea ce pretuia, avea libertatea sa pretuiasca drept bun instinctul decadentei.”[5]    
Reevaluand toate valorile, Nietzsche reuseste sa creeze o perspectiva noua, o noua ordine a lumii, separand “neghina” de “grau”, sclavul de stapan. In stapani isi pune filosoful sperantele, vazand in acestia parintii supraomului.
Exista si un pericol la care sunt expusi nobilii prin contactul permanent cu sclavii, acela de a “se inmuia” de a fi contaminat de valorile acestora si a cadea prada compasiunii: “Cu cat mai insistent se apleaca un psiholog – un psiholog innascut, predestinat, un ghicitor in suflete asupra cazurilor exceptionale si pline de exceptie, cu atat mai mare va fi primejdia la care se expune, aceea de a se sufoca din pricina compatimirii: el are nevoie mai mult decat oricine altcineva de duritate si seninatate. Caci pieirea, esuarea oamenilor superiori, a sufletelor de elita constituie o regula; si este ingrozitor sa ai neincetat in fata ochilor o astfel de regula”.[6]
La Nietzsche actiunile umane nu au o valoare in sine, o valoare extrinseca individului, ci ele sunt valorizate de catre cei care le produc si de cei care le primesc. Judecata de “bun” nu trebuie sa provina de la cei carora li se face “binele”, ci: mai degraba cei buni sunt cei care se recepteaza pe sine ca buni, adica de prim rang. Nobilii sunt cei care stabilesc acest lucru prin opozitie de tot ceea ce este josnicie, meschinarie, vulgaritate, mitocanie.”[7] Nobilii sunt cei care au dreptul si puterea de a crea valori, iar resentimentul general si durabil al unei categorii superioare (stapanitoare), comparativ cu una inferioara este reprezentat de “patosul” superioritatii si al distantei.
Existenta celor doua tipuri de indivizi, cel puternic si cel slab, este la Nietzsche o distinctie de origine. Conform teoriei lui, un individ este puternic sau “devine” puternic numai daca acest lucru (distinctia clasei) ii este inscris in zestrea sa genetica: “nu poti deveni decat ceea ce esti”.
 Diferentele dintre oameni au existat intotdeauna, dupa cum dovedeste si istoria. Orice perioada istorica am analiza, intalnim aceste doua tipuri de morala, pentru ca in fiecare perioada au existat indivizi puternici si indivizi slabi.
Constransa fiind, viata se manifesta in formele sale cele mai slabe si degenerate, devenind o pura reactivitate – viata care se intoarce impotriva sa insasi. “In locul unitatii dintre viata activa si o gandire afirmativa, vedem cum gandirea isi stabileste drept sarcina sa judece viata, sa ii opuna valori  pretins superioare, sa o masoare in functie de aceste valori si sa o ingradeasca, sa o condamne. 
In timp ce gandirea devine, in felul acesta, negativa, vedem cum viata se depreciaza, inceteaza sa mai fie activa, se reduce la formele ei cele mai slabe, la formele maladive, singurele compatibile cu valorile asa zis superioare.
Triumf al “reactiunii” asupra vietii active si al negatiei asupra gandirii afirmative.”[8]





Ai de scris un eseu sau o lucrare de licenta? Scrie-mi la mihaela.c.olaru@gmail.com si te ajut cu drag!



[1] Nietzsche, F., Despre genealogia moralei, Editura Echinoctiu, Cluj-Napoca, 1993, p. 3-4
[2] Idem, p. 8
[3] Idem, p.31
[4] Idem, p.27
[5] Nietzsche, F., Ecce Homo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 64
[6] Nietzsche, F., Dincolo de bine si de rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.262
[7] Nietzsche, F., Genealogia moralei, Editura Echinoctiu, Cluj-Napoca, 1993, p.14
[8] Deleuze, G., Nietzsche, Editura All, Bucuresti, 1999, p.16-17