Negarea metafizicii, lumii,
substratului, substantei, fiintei, lucrului in sine, negarea transcendentului
si a devenirii sunt unele dintre cele mai importante contestari in metafizica.
Obiectiile aduse acestora nu difera foarte mult de obiectiile aduse altor
concepte: ele sunt percepute ca fantasme, transferari a inchipuirilor omului
asupra lumii, semne ale slabiciunii unor ganditori.
“Cand introducem si amestecam in
lucruri aceasta lume de semne nascocite de noi insine, in chip de lucruri in sine, procedam iarasi precum
am facut intotdeauna, si anume mitologic”[1]
.
Se observa in acest citat
diferenta facuta de Nietzsche intre lume si lucrurile
in sine, pe care el le vede ca semne nascocite de om si introduse si
amestecate in detaliile lumii reale prin acelasi procedeu mitologic.
Nietzsche nu denumeste aici doua
lumi, ci una singura in care se impletesc plasmuirile oamenilor. Asa cum
surprinde si Schacht, Nietzsche nu se pronunta decat impotriva contrastului
dintre lumea reala si lumea aparentelor: exista o singura
lume, aceasta, si toate referirile la o alta lume sunt fictiuni.
Acest lucru nu este insa
echivalent cu a spune ca exista numai o singura lume, cea a imaginatiei
noastre, fenomenala – “Exista altii
care merg pana la afirmatia ca lumea exterioara ar fi creatia organelor
noastre? Dar atunci corpul nostru, ca piesa a acestei lumi exterioare, ar fi
opera organelor noastre! Dar, in acest caz, organele noastre ar fi opera
organelor noastre!”[2] –
ci, mai degraba, ca exista o singura lume in afara perceptiei noastre.
Dar atunci i se pune si lui
intrebarea: cum poate fi sigur ca viziunea sa este cea corecta, ca nu
procedeaza la randul sau mitologic, nefacand decat sa introduca o noua
mitologie: mitologia nietzscheana?
Cu toate acestea, viziunea
nietzscheana reprezinta un insemnat aport la metafizica, reprezentand intr-un
fel o transformare a pozitiei kantiene in sensul ca lumea ca lume, independenta
de noi, ne ramane necunoscuta, insa formele prin care o percepem nu mai sunt
universale: “Lumea ne-a devenit inca o data nesfarsita,
in masura in care nu putem respinge posibilitatea ca ea cuprinde in sine interpretari infinite”[3].
Aceasta conceptie asupra lumii
nu poate decat sa largeasca orizontul interpretarilor si sa dea noi argumente
in favoarea sa, prin aceea ca da posibilitatea perceperii lucrurilor in mod
diferit, dar si interpretarii perceptiilor diferit, de la un om la altul.
Imaginea creata de Nietzsche
lumii este una viabila si usor de acceptat prin aceea ca nu exclude
posibilitatile de interpretare, ba chiar le sporeste, eliminand si combatand
numai teoriile care promoveaza existenta mai multor lumi.
In teza lui Nietzsche capata
sens chiar si ideea de devenire, pentru ca, de vreme ce lumea este o impletire
a realului cu propriile noastre plasmuiri, iar intelectul uman se dezvolta, se
modeleaza, asimileaza informatii, transformandu-se, modul cum este perceputa
lumea se modifica si el odata cu schimbarile pe care le suferim noi.
Insa, totul urmeaza o linie
continua, data de capacitatea de sinteza a intelectului, de corelarea
prezentului cu experiente si informatii deja acumulate. Aceasta impletire a
sinelui cu lumea reala este si cea care asigura adaptarea omului la ce se
intampla in jurul sau, in masura in care evenimentele sunt constientizate.
“Limitele moralului. – Construim
o imagine noua, pe care o vedem imediat cu ajutorul tuturor vechilor experiente
de care dispunem, in functie de gradul de dezvoltare al spiritului nostru de
cinste si dreptate. Nici nu exista alte trairi in afara celor morale, nici
macar in domeniul perceptiei”[4].
Metafizica lui Nietzsche este,
din aceasta cauza, o metafizica etica, pentru a carei explicatie el propune un
singur principiu – vointa de putere, afirmand astfel si necesitatea sa se faca
economie de principii, folosindu-se numai strictul necesar explicatiei.
Metafizica lui Nietzsche poate fi, deci, definita ca o metafizica etica monista.
Ontologia nietzscheana nu poate
fi analizata fara a considera importanta deosebita pe care o are “vointa de
putere”, conceptul fundamental in gandirea filosofului german.
Aceasta insemnatate deosebita a
fost remarcata de-a lungul timpului de numerosi filosofi, printre care
Heidegger, care considera ca “termenul vointa
de putere raspunde la intrebarea ce sunt fiintele”. Arthur Danton, care
vede in Nietzsche un ganditor negativist, afirma: “vointa de putere este un concept elementar in gandirea lui
Nietzsche, un concept in termenii caruia trebuie sa se inteleaga totul, si la
care se reduce, in final, totul.
Este un concept metafizic sau,
mai bine, un concept ontologic, intrucat vointa
de putere este raspunsul lui Nietzsche la intrebarea Ce este acolo?”. Printre afirmatiile lui Danton pe aceasta tema mai
regasim: “Notiunea de vointa nu este
pur psihologica: vointa psihologica, daca o presupunem ca fiind reala, trebuie
explicata in termenii acesteia”, “Vointa de putere nu este ceva ce avem, ci ceva ce suntem”, “Viata este numai un caz special al vointei de putere”.
Odata stabilita importanta
vointei de putere pentru existenta umana, nu putem sa nu ne intrebam care este
aportul acesteia la ontologia nietzscheana. Cred ca putem afirma fara a risca
sa ne inselam, ca vointa de putere este motorul care pune in miscare universul
nietzschean, forta omului de a depasi obstacolele si a-si atinge telul. In ce
priveste diferenta dintre stapani si sclavi, ei bine si aceasta este
determinata de vointa de putere, pe care nu oricine o poate urmari si satisface
ca atare.
Actiunile oamenilor nu sunt determinate de
dorinta de avere, putere politica sau economica, faima, etc., ci de dorinta de
a-si depasi propriile limite, de a nu se lasa infranti de natura, societate sau
semeni.
Omul superior este omul care
face din vointa de putere arma letala de care are nevoie pentru a razbate in
tumultul vietii. Obiectivele sunt stabilite in incercarea de a urma vointa de
putere, dar fiecare obiectiv, odata implinit, inceteaza sa mai ofere
satisfactie, astfel ca omul isi gaseste altul si altul.
Nu se poate vorbi de ontologie
nietzscheana facand abstractie de vointa de putere deoarece aceasta sta la baza
dezvoltarii si progresului societatii, cunoasterii, culturii.
Schacht considera ca vointa de
putere “...este pentru Nietzsche expresia fundamentala a unei atitudini pozitive
fata de viata”[5],
este modul in care Nietzsche se distanteaza de viziunea pesimista a lui
Schopenhauer, imaginand eterna reintoarcere ca fiind exact contrariul
atitudinii schopenhaueriene: o pozitivitate extrema fata de viata.
Eterna reintoarcere este
inteleasa de Vattimo ca si “conditia unei existente care nu mai poate fi
despartita de sens”, este “coincidenta dintre a fi si a trebui sa fie, dintre
fapt si valoare”[6],
dar mai ales, este incercarea de a reintroduce valorile, credintele, etc., fara
insa a mai instaura, alaturi de lume, un alt univers imaginar.
Aceasta lectura a lui Nietzsche
este coerenta cu atitudinea pozitiva, insa lucida, fata de viata si cu
perspectiva morala, intrucat morala este unul dintre cele mai importante contexte
care ne determina perceperea si intelegerea asupra metafizicii: “Iata pentru ce
ar trebui sa-si permita un filosof sa considere vointa in sine din unghiul
moralei: si anume, al moralei considerate ca stiinta a unei ierarhii
dominatoare, din care ia nastere fenomenul vietii.”[7]
Ai de scris un eseu si-ti lipseste inspiratia sau nu ai informatiile necesare? Scrie-mi la mihaela.c.olaru@gmail.com si te ajut cu placere!
[1] Nietzsche, F., Dincolo de bine
si de rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.27
[2] Idem, p. 20
[3] Nietzsche, F., Stiinta
voioasa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 261
[4] Idem, p. 123
[5] Schacht, R., Nietzsche. A Collecton of
Critical Essays, Editura Anchor Books, New
York
[6] Vattimo, G., Dincolo de
subiect - Nietzsche, Heidegger si hermeneutica, Editura
Pontica, Constanta
[7] Nietzsche, F., Dincolo de
bine si de rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, p.25
