Pentru a-l putea intelege pe Nietzsche nu
trebuie nicicand pierdute din vedere trasaturile vremii in care el a trait.
Este uimitor cum filosofia lui Nietzsche nu pleaca de la conceptele traditionale,
de la problemele lumii in care autorul traieste, ci de la propria experienta,
propria existenta si propriile idei, atat de diferite de ale celorlalti.
Este uimitor cum, avand un destin complet
diferit de al contemporanilor sai, unic, printr-o opera care imbraca forma unui
monolog, Nietzsche reuseste sa se adreseze tuturor, dar chiar el marturiseste
in nenumarate randuri ca nu si-a conceput opera ca monolog, ci scrie pentru
altii.
Zarathustra este constient de propria
valoare si forta, de originalitatea sa, in asa masura incat isi cauta
discipoli, pe care, implicit, ii gaseste. Dincolo de originalitatea si
unicitatea personalitatii nietzscheene ramane constiinta si afirmarea
adevarului incontestabil rostit de Hegel: “Tot ceea ce suntem, suntem istoriceste.”
O latura definitorie a lui Nietzsche este
luciditatea. Aceasta trasatura apare ca dominanta inca din scrierile din
tinerete si se impleteste cu exaltarea anumitor valori, fara insa sa se lase
coplesita de dorinte utopice sau vise.
O alta trasatura care il apropie de
istorism este interesul manifestat de Nietzsche fata de orice om, fata de
popoare, de viitorul omenirii.Nu putem sa nu surprindem o legatura tacuta,
ascunsa, dar clara, intre Nietzsche si miscarea de reactie, nemultumirea si
protestul manifestate de artisti impresionisti precum: Flaubert, Verlaine,
Rimbaud, Mallarme. Creatia contemporanilor lui Nietzsche a dat grai unui
protest discret, care se regaseste in opera acestuia sub forma protestului unui
spirit vehement, neinduplecat si necrutator.
Formarea spirituala, automodelarea,
eliberarea de influente, nu s-au petrecut la Nietzsche intr-un chip atemporal;
primele sale preocupari si manifestari fiind adanc implantate in “miscarea de
rezistenta si protest” impotriva filistinismului si “supuseniei”, care nu erau
tipic germane, ci se infiripau in “ordinea”regimului social si cultural.
Chipul in care isi imagineaza ganditorul
iconoclast cultura, educatia, educatorii nu se afla catusi de putin in
continuarea prezentului. S-ar putea spune ca Nietzsche vrea o totala eradicare
a culturii prezente, desi, in principiu, el insusi subliniaza necesitatea unei
continuitati in pastrarea unor valori.
Din vara anului 1872 dateaza o suita de
fragmente care sunt percepute ca adevarate invective impotriva culturii
germane, care ii este contemporana. Este vorba de o “barbarie” a culturii
germane pe care el o vede “carturareasca, eliberatoare pornire spre imitarea
strainatatii”. Invatatii alcatuiesc o “republica” incapabila de insufletire.
Prima forma de cultura criticata este, dupa
cum era de asteptat, stiinta pedanta, fara orizont, practicata de indivizi
izolati, fiecare pentru sine.
Invatatii, cuvant care isi pastreaza sensul
peiorativ, se impaca foarte bine cu barbaria, cu religia, cu dezinteresul fata
de viata. Degeaba se trancaneste despre cultura – “ea nu-i o nevoie vitala…”[1].
Nu exista o literatura autentica deoarece
nu exista vorbitori, oameni care sa stie sa vorbeasca. Pe scriitori, Nietzsche
ii imparte in “fete batrane” si “tineri batrani”, “vesnic liceeni” sau
“necredinciosi de tara”. Goethe si Schiller nu si-au gasit urmasii. Publicul
este cu totul lipsit de gust literar.
Nietzsche descrie o “cultura fara popor”,
fara continuitate, incapabila sa conserve sau sa recreeze stralucirea data de
arta populara a Reformei, de crearea tipurilor lui Faust, Haus, Sachs, Tristan,
sau “metafizica iubirii”. Singurul merit pe care filosoful il
recunoaste culturii contemporane este “redescoperirea cantecului popular”,
merit pe care el il atribuie lui Wagner.
Nietzsche este constient de gravitatea si
greutatile formarii unei noi culturi, asa cum o intelege el. Nici o cultura nu
s-a faurit repede, “ci numai dintr-o barbarie exista vremuri de indelungi
sovaieli si lupte, in care totul pare indoielnic”[2].
1.1 Negarea valorilor traditionale
Nietzsche combate valorile traditionale pe
de o parte datorita faptului ca ele sunt de multe ori contrare vietii si
afirmarii individului, iar pe de alta parte deoarece le considera subiective si
neintemeiate. “Toate eticile de pana acum au fost atat de nebunesti si de
nefiresti, incat fiecare dintre ele ar fi condus lumea la pierire”[3].
El condamna valori precum compasiunea, iubirea aproapelui, egalitatea intre
oameni, intr-ajutorarea, deoarece vede in ele un obstacol in calea afirmarii
eu-lui, le vede ca o intrupare a slabiciunii, ca un frau care il impiedica pe
om sa se remarce si sa se ridice, sa se afirme.
Oamenii nu sunt egali, si nici nu vor putea fi
cata vreme exista supraoameni si oameni de rand, exista oameni puternici,
lucizi, manati de dorinta de putere, care nu se lasa niciodata prada
neputintei, si exista oameni slabi, limitati, care apeleaza la asa-zise valori
pentr a-si justifica neputinta si limitarea, si, de ce nu, pentru a putea
pretinde sau impune anumite limite celor puternici. Valorile pe care le combate
Nietzsche sunt pentru el niste pseudovalori de care omul viitorului nu trebuie
sa tina cont in urmarirea vointei de putere.
Cu toate acestea, asa cum remarca filosofi
precum Heidegger si Giani Vattimo, la Nietzsche nu se pune problema disparitiei
tuturor valorilor, ci doar a valorilor supreme, exprimate de celebra moarte a
divinitatii care nu distruge complet ideea de valoare, ci doar da libertatea
crearii de valori noi.
Nietzsche vede in crestinism limitare si restrictii menite
sa ii protejeze pe cei slabi si sa ingradeasca libertatea celor puternici, si,
odata cu moartea divinitatii si ridicarea restrictiilor, lucrurile vor lua o
turnura noua, vor renaste intr-un mediu liber si progresist. Omul viitorului
este liber sa se exprime si sa se faca remarcat, sa stapaneasca tot ceea ce nu
se ridica la inaltimea sa sau i se face accesibil in timp.
Acesta este cursul
normal al vietii, si Nietzsche considera fireasca suprematia celor puternici in
fata celor slabi, in momentul in care acestia din urma devin un obstacol in
calea primilor. La o prima vedere, s-ar putea spune ca Nietzsche promoveaza
asuprirea celor slabi, insa acest lucru nu este adevarat. El doar accepta
asuprirea lor ca necesara in urmarirea telurilor celui puternic. Cei slabi sunt
in siguranta cata vreme nu stau in calea idealurilor supraomului, ceea ce,
insa, se intampla destul de rar.
Filosoful, odata ce a distrus valorile
traditionale, permite, si chiar incurajeaza crearea unora noi. “Cand se dizolva
reprezentarea amagitoare ca atare – daca vrem sa continuam sa traim, vointa
noastra trebuie sa creeze o alta noua”[4].
Nietzsche nu numai ca nu neaga toate
valorile, ci chiar afirma valoarea vietii: “Judecatile de valoare asupra
vietii, pro sau contra, pana la urma nu pot sa fie niciodata adevarate: ele au
valoare doar ca simptome. Trebuie neaparat sa intinzi mana si sa incerci sa
prinzi aceasta uimitoare subtilitate, anume ca valoarea vietii nu poate fi
estimata”[5].
Sa fie acesta un indemn la actiune, sa ascunda aceste cuvinte motivatia si
dragostea filosofului pentru viata? Nu poate fi negata aceasta posibilitate,
deoarece, in ciuda vremurilor in care a trait, sau poate tocmai datorita
tulburarilor din acea epoca,
Nietzsche a ramas pana in ultima clipa adeptul
actiunii, a urmaririi idealurilor inalte, el a fost cel care a crezut in
puterea omului de a-si atinge scopurile dincolo de orice obstacole sau
neajunsuri, si tocmai aceasta energie, aceasta dorinta de a-si lua destinul in
propriile maini si a crea valori noi este cea care contureaza, aprofundeaza si
innobileaza existenta umana.
Nietzsche nu putea sa fie cel care a pus
bazele teoretice ale nazismului, deoarece scopul lui nu era asuprirea celor
slabi, aceasta era doar o cale de a-si urma vointa. El nu voia o societate ingradita,
asuprita, ci una in care fiecare sa se poata ridica dupa fortele proprii.
Voia o
societate in care selectia sa se faca pe cale naturala: e normal sa aiba intaietate
cei puternici in fata celor slabi pentru ca ei au taria de a crea si ocroti
noile valori, de a desfiinta falsele idealuri si de a nu se lasa manipulati,
dar filosofia lui Nietzsche nu propune si nu aproba dictatura sau exterminarea
celor slabi, putini, imperfecti.
Din contra, nu putem trece cu vederea
respectul care se intrazareste in ideile lui Nietzsche pentru cultura elena.
Gratie spiritului sau dialectic, Nietzsche are viziunea “conflictului intre
valori”[6],
prin dualitatea contradictorie Apollo – Dionysos, si a impletirii dintre valori
si nonvalori, asa cum o gasim exprimata intr-un paragraf care poarta
obligatoriu titlul “Cum stie natura greceasca sa foloseasca toate calitatile
infricosatoare”.
Este vorba de modul in care grecii au
reusit sa transforme dorinta de suprematie, setea de distrugere, in “agon”, in
educarea tinerilor de catre barbati. Aceasta transformare a nocivului in util
este idealizata si in viziunea despre lume a lui Heraclit.
Nietzsche leaga el insusi fenomenul
sublimarii valorice de parintele dialecticii. Grecii ii ofera ganditorului si
alte pilde: gimnastica este razboiul idealizat, lupta pentru existenta este
sublimata de catre poeti in agon liber, necesitatea nuda - “existenta prin
lauda, faima”. Daca grecii considerau munca drept o rusine, fie ea si cea a
marilor sculptori, rezultatul muncii era insa o intrupare a valorii.
Pentru Nietzsche, “arta este prisosul de
forta libera a unui popor care nu se iroseste in lupta pentru existenta”.
Libertatea este considerata de Nietzsche, ca si de Hegel, drept o conditie a
realizarii valorilor, caci el se intreaba: “Cum este posibila educarea daca nu
exista libertatea gandirii…?”.[7]
1.2 Moartea divinitatii
“Nihilistului ii
lipseste pana si patosul negativ, care in ateism persista inca. El nu mai
intelege ca ar mai exista in genere ceva de contestat. Intreaga problema i-a
devenit asa de straina si de indiferenta, incat nu mai merita osteneala nici
macar o tagaduire a ei”.[8]
Desi nihilist prin multe din
ideile sale, Nietzsche este departe de a ramane indiferent la vreuna din
problemele majore ale filosofiei. Lui nu ii lipseste patosul, dar are nevoie de
negatie pentru a putea cladi viziunea sa asupra lumii de la inceputuri. Poate
de aici si necesitatea de a-l ucide pe Dumnezeu, avand in vedere ca pentru el
etica reprezinta conformarea cu un model comportamental, chiar cu un bine general,
in ce priveste violenta fata de celalalt.
Nietzsche considera ca moartea
divinitatii va marca sfarsitul interpretarii morale a lumii sub semnul lui
Dumnezeu. Razvratirea lui Nietzsche fata
de divinitate prinde viata prin Zarathustra, cel care desacralizeaza si
ironizeaza, desfiinteaza toate invaturile crestine, si pe adeptii
crestinismului in acelasi timp, vazand in ei intruchiparea fatarniciei, a
neputintei si a lasitatii.
Am putea spune ca Nietzsche cauta sa dezvaluie
necredinta oamenilor si sa ii convinga despre moartea divinitatii facandu-i sa
se asemene lui Dumnezeu, dupa cum dovedeste celebrul dialog purtat de
Zarathustra cu Papa: “mai bine sa fii tu insuti Dumnezeu…Oricat te-ai vrea de
fara-Dumnezeu, adulmec un vag miros de tamaie si nesfarsite binecuvantari”,
discutia incheindu-se cu obsesiva idee a mortii lui Dumnezeu: “Caci Dumnezeu
acela batran nu mai exista: e mort de-a binelea”.
Omul cel mai respingator este
insusi “ucigasul lui Dumnezeu”[9],
iar Zarathustra descopera si motivul mortii divinitatii” “Da, Dumnezeu, care pe
toate le vedea, chiar si pe om, era un Dumnezeu ce trebuia sa moara! Omul nu
poate sa suporte ca un atare martor sa traiasca”[10]
Ai de scris un eseu sau o lucrare de diploma? Scrie-mi la mihaela.c.olaru@gmail.com si te ajut cu placere!
[1] Gulian, C.I., Nietzsche, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1994,
p.84
[2] Idem, p. 85
[3] Nietzsche, F., Stiinta
Voioasa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p. 33
[4] Gulian, C.I., Nietzsche,
Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1994, p.78
[5] Nietzsche, F., Amurgul
idolilor, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.460
[6] Gulian, C.I., Nietzsche,
Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1994, p.78
[7] Idem, p. 79
[8] Boboc, A., Filosofia Contemporana.
Marxismul si confruntarile de idei in lumea contemporana, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1982, p.145-146
[9] Nietzsche, F., Asa grait-a
Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti, 1994, p.329
[10] Idem, p.331
